30 decembrie 2010

Erykah Badu Vs Portishead

James Brown Vs Fatboy Slim - I Feel Good

Melancolie pozitivă

Invocaţia mea a avut efect. Poate un efect prea puternic. E ger. E o amorţire hibernală şi rece. Şi e uimitor pentru mine cum o aşa vreme poate aduce cu sine atâta căldură, protecţie şi tihnă. Există oameni care par ca vremea de-afară. Reţinuţi în gesturi de emfază, dar mai calzi şi mai sensibili, mai simţitori decât oricare altă… paiaţă fericită. Unde sunt oamenii aştia vii ? Care vorbesc cu ochii, cu trupul, cu mâna, cu fapta… Am nevoie de ei aşa cum respir. Temerea mea cea mai mare e să nu fi dispărut cu toţii, şi apoi, dacă ei există, dacă ei există încă…dacă am lăsat eu să se piardă exerciţiul de a-i fi văzut, de a-i fi simţit prin viscolul ăsta groaznic de-afară?

Time has come - Portishead, DJ Shadow & Unkle

Tori Amos, Bjork, Pj Harvey, Massive Attack Mix (Wax Audio)

Exerciţiu

Noaptea se descoperă treptat
Printre umbre de nylon.
Gânduri se îmbracă sacadat
În răspunsuri uitate.

Patricia Kaas - Les Hommes Qui Passent

Facerea lumii

Pe drum, la marginea satului, praful se mistiue în lumina soarelui tomnatec. Cerul e gros de nori gri, împovăraţi de gânduri cutremurător de străine. Pământul respiră greu albeaţa după-amiezii liniştite. Casele, răsfirate de o parte şi de alta par părăsite, aşa cum stau resemnate în pustietatea descurajantă a câmpului. Oamenii dorm somnul cel dulce al veşniciei, dezmierdaţi de solzii neputinţei. Glasurile au amuţit. Ochii au orbit. Trupurile sunt aici şi departe, prea departe, într-un loc misterios şi tainic de care cu toţii ştiu, dar despre care nimeni nu vorbeşte. Tihna şi liniştea le veghează mersul, sufletele şi mintea, redându-le armonia începutului de lume. Înlănţuiţi astfel, visează. Visează ceea ce au trăit. Visează ceea ce trăiesc. Visează ce n-au putut ori n-au vrut cu adevărat să trăiască. Imagini împrăştiate, aparent fără noimă, se perindă dezordonat, nestingherite, pe suprafaţa proaspătă a celor mai felurite amintiri. Amestecuri de parfumuri, imagini, sunete redau vieţii vitalitatea pe care a pierdut-o. O vitalitate tăcută şi intensă în locul celei zgomotoase şi inautentice. În vis, oamenii o reînvaţă pe prima, aşa cum învaţă să o dea uitării pe cea de-a doua. În vis, se văd pe ei, cei care sunt. Singura asemănare dintre cele două vieţi este interpretabilitatea din care se naşte aceeaşi frustrare a incapacităţii de înţelegere. Încolo, sunt diferite…Prea diferite.
Pe drum, la marginea satului, în praful soarelui tomnatec se joacă doi copii, o fetiţă şi un băieţel, aproape goi. Neştiuţi de nimeni, uitaţi de toată lumea, copiii îşi continuă jocul. Privirile şi mâinile li se întâlnesc când şi când. Uliţa aceasta pare a fi întregul lor univers cu care se contopesc, prin care respiră mulţumirea ignoranţei.
Praful a început să se ridice în rotocoale sfioase încurajate de vântul care mătură norii, tulbură iarba câmpului şi sărută chipul celor doi copii. Cei doi copii care-şi continuă jocul de început de lume, nestingheriţi, apropiaţi şi străini de toţi cei care îi încojoară. Se joacă jocul recreerii. Se joacă jocul în care apa nu stinge focul, în care pământul nu se simte nicicând rece şi împietrit, în care cerul se respiră pe el însuşi, în care visele sunt realităţi halucinanate, în care florile miros la fel, în care inimile bat la unison, în care gesturile acţiunilor nu-s otrăvite de răutate şi de viciu. Se joacă jocul începutului de lume cu beţe de chibrit, cărăbuşi şi un titirez. Şi primul lor gând a fost acesta : pe drum, la marginea satului, praful se mistiue în iubire.

29 decembrie 2010

Declaraţie de iubire

Ce mult…ce drum lung am străbătut ca să te regăsesc…Iar acum stau împietrită în faţa ta, neştiind ce să fac ori ce să spun. Mă trezesc resemnată în faţa neputinţei de a te încăpea în mine. Am iubit o himeră. Cel mai grav e că nici nu te-am cunoscut vreodată aşa cum eşti, aşa cum ai fost. Am cunoscut doar haina cu care te-am sufocat. Iar tu, când nu te-ai mai recunoscut, ai fugit. Fugit de mine, fugit de noi…regăsindu-te pe tine. Iar acum, acum nu ştiu cum să-ţi spun ori să-ţi arăt toate astea. Nici nu ştiu de ce aş mai face-o. Încep să uit. Încep să te uit. Dar nici surogate de tu nu-mi trebuie. Şi-atunci mă tac în vocea ta, unde e liniştea tihnită a iubirii pure.

Începutul

În liniştea mocnită a dimineţii, când soarele se aşterne în camera goală, nesinchisindu-se de răceala gândului pe care nu-l poate întreţine, o şoaptă se trezeşte aşa, brusc, deodată, pe neanunţate. Şi ieşind din tine, dorindu-ţi doar să pleci, să fugi fără să-ţi mai întorci privirea, te sperii la auzul ei, te îngrozeşti presimţind insistenţele ei şi încerci din răsputeri, inutil, s-o alungi, s-o negi, s-o anulezi. Şi ieşind din tine, îţi doreşti s-o priveşti aşa din afară, de-afară…
Dar, într-o clipă, găseşte calea cea mai uşoară, îţi simte şi-ţi găseşte fisura şi se strecoară în sufletul tău iremediabil de-acum pierdut sau ridicat. Doar ceea ce faci tu cu puterea ei…Uită-te afară. Ridică-te chiar acum şi du-te la fereastră. La început n-o să vezi nimic. Doar o să te uiţi, aşa cu privirea pierdută, neconştientizând nimic. Ai răbdare. Vederea revine treptat după o orbire îndelungată. Las-o în ritmul ei şi ea se apropie de tine când te simte pregătit s-o primeşti.

Aphex Twin - Acrid Avid Jam Shred

Soulstance - The Time

SNAPSHOT

Lumina lumânarii se scobeşte în dinţi şi râde ; râde de noi doi, pentru că nu ne-am dat seama că, de fapt, am început să ne iubim de ieri ; râde fiindcă ne-am dat seama abia azi, când mi-ai zâmbit. Ai trecut prin mine, nu-i aşa?

Ai mâzgălit ( nu-i corect!) un nume pe pereţii din baie. Era un nume ciudat, n-am putut să-l citesc, dar simţeam că-i al meu sau scris pentru mine. Nu ştiu de ce, de atunci mă cheamă cum ai zis tu ; numai tu ştii cum…

Ai uitat un gând pe care mi l-am amintit eu ieri. « Nu-i nimic », ţi-am spus, « mi-am amintit eu. » Memoria mea slăbeşte în prezenţa ta.

Mi-ar fi plăcut să mă ardă focul de la candela din camera ta; aşa, aş fi ştiut ce-ai simţit tu ieri pe plajă când ai mers să înoţi şi ai uitat să mai ieşi din apă. Erai din ce în ce mai departe; totuşi, zâmbetul tău îl vedeam mai clar ca niciodată ; la fel, îi simţeam căldura ; mi-ai făcut cu mâna, mâna înghiţita de valuri.

Mă izbesc de punte şi zâmbesc. Ce mi se mai poate întâmpla acum că te-am (re)găsit ? Simt cum mă agăţ(i) de lumea asta…

Gramatik - Lonely & Cold (Original Mix)

Tu şi cu mine ştim separat cel mai bine ( scrisă în octombrie, de dimineaţă, la o cafea cu tine)

O linie albă, goală, indiferentă, trasată pe un trunchi de copac- astăzi tac şi sper s-o fac şi mâine. Astăzi tac pentru că nu ştiu ce altceva aş mai putea să fac. Am vorbit, iar cuvintele s-au întors împotriva mea rând pe rând, lovindu-mă crunt. Şi cu toate astea, nu le pot urî, nu pot urî, pentru că mă regăsesc în toate şi în nici unul deopotrivă. Am vorbit, sperând. Am vorbit, dăruind. Am vorbit, iubind. Apoi am vorbit, încercând. Am eşuat. Acum tac. Uneori ascult, Uneori aud glasul care alină, care îmbrăţişează, care mângâie. Alteori aud…imagini, culori, gesturi care s-ar zice că mă cunosc, care s-ar zice că ar fi ale mele. Dar eu…mă regăsesc în frânturi din adevăruri, iar celelalte…mă pierd, mă pierzi…îmi ridic ochii spre cer şi albastrul lui şi lumina lui îmi şoptesc matern nu, nu face asta, şşşhh…taci. Nu spune nimic. Priveşte-mă. Doar priveşte-mă. Stau aici la masă, iar tu, stai şi tu aici cu mine. Eşti în faţa mea, iar eu sunt o linie albă, goală, indiferentă, trasată pe un trunchi crud de copac. Sunt departe deja. Şi tac pentru că nu mai vreau să te înfrunt. Nu mai vreau să explic, fiindcă mă irosesc inutil. Şi atunci tac şi te privesc şi nu mai văd nimic. Visez acum, iar locul meu e acolo unde visului nu-i e teamă de puritate. Atunci când m-ai desenat…Nici nu şti că atunci când mi-ai desenat chipul după chipul şi asemănarea ta închipuite, mi-ai ordonat, mi-ai impus, m-ai forţat să tac. Pentru totdeauna, iremediabil. Şi atunci, tot ceea ce pot să fac acum, ascultând cerul, este să stau în faţa ta şi să-ţi privesc buzele mişcându-se într-un joc suprarealist. Ţi-am scăpat printre degete…dar tu te încăpăţânezi să şii cel mai bine. Ai un răspuns la toate, deci nu şti nimic.

Katy B - Katy On A Mission - Official Music Video

Slowdive - Ballad Of Sister Sue

Ce-am citit şi mi-a rămas…

« Iubirea nu moare niciodată de moarte naturală. »( Anaïs Nin)
« …eu am un capital de singurătate care-mi dă dreptul să vorbesc »
« Te-ai gândit vreodată cum este să iubeşti un bărbat, să fii copleşită de dorinţa de a fi cu el şi să te urci în pat cu altul ? Să-ţi fie sufletul departe, lângă cineva, şi corpul alături de altcineva ? »
« Ce-i aia măsură ? »
« …panica reclamă urgenţa gestului. »
« …cum să-mi treacă mie prin cap ceea ce ce-ţi trece ţie prin cap ? »
« O adevărată prietenie este aceea din poveşti, din basme. Este cea în care prietenul, aşa cum se spune în poveşti, dacă vede că pe batistă au apărut trei pete de sânge, vine. Şi vine de oriunde ar fi el. Şi tu ştii ca va veni. Am simţit această prietenie » ( Aurora Liiceanu- « Prin perdea »)

Nolwenn Leroy - Textile Schizophrénie - Acoustic

Jocul

Împrumută-mi puritatea gândului tău.
Plantează-l în mine şi udă-l până ce
Creşte mare, mare…
Fă-l puternic şi nu-l smulge nicicând.

Învaţă-mă

Învaţă-mă cum să calc pe cioburi fără să mă tai.
Învaţă-mă cum se împerechează mărgelele.
Învaţă-mă cum urlă cărăbuşii.
Învaţă-mă roşeaţa timidităţii tale.
Învaţă-mă cum se mângâie mărăcinii.
Reînvaţă-mă aparenţa imposibilului.

no title

Luna mi se plimbă prin gură
Căutând să muşte din limba dorinţei
În schimb, tot ce găseşte este laşitatea neputinţei.

" Nicio privire"

« Exişti doar ca să-mi aminteşti că iubirea există. »

De sezon...

Poate că fiecare nebunie are un nume şi fiecare dintre noi se chinuie în timpul vietii să îi dea o formă de normalitate, în aşa fel încât să o facă suportabilă în exterior ca pe o dovadă a adaptabilităţii. Această nebunie mascată îl ajută să supravieţuiască într-o lume de nebunii mascate. Îl face suportabil, accesibil, social, normal. Dacă nebunia asta nu ar fi controlată prin haina pe care o poartă involuntar, dacă nebunia asta ar fi dezbrăcată, deci vulnerabilă, nebunul care a creat-o ar trăi doar în adevăr. Nebunia de care sufăr este una de mijloc ; nu este nici îmbrăcată, pentru că nu ştiu cu ce s-o îmbrac, nu este nici goală pentru că-mi lipseşte curajul de a înfrunta întunericul pe care îl presupune o viaţă trăită în adevăr. Nebunia pe care o port nu are nume pentru că nu ştiu ce fel de nume i s-ar potrivi. Ma uit la nebunii din jurul meu şi văd cum nebunia lor are mască, are nume, are ochi şi glas. A mea însă…cine este atât de inconştient în generozitatea sa să-mi împrumute o mască ?

26 noiembrie 2010

Inimi cicatrizate

Cartea lui M. Blecher, « Inimi cicatrizate », vorbeşte şi se susţine atât de evident singură, încât nu mai are nevoie de nicio recenzie. Iată şi dovada : « …dar apoi, când loviturile s-au înteţit, n-am mai simţit nimic…Ştii ce se numeşte în medicină ţesut cicatrizat ? Este pielea aceea vânătă şi zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri […] Vezi, inimile bolnavilor au primit în viaţă atâtea lovituri de cuţit încât s-au transformat în ţesut cicatrizat…Insensibile la frig…la cald…şi la durere…Insensibile şi învineţite de duritate » ( pag. 236, ed. Minerva, Buc., 1970)

Despre “cum şi ce se citea”

Un articol mai vechi din revista “Dilemateca”, septembrie 2010, pag. 15-19, care se numeşte Lectura clandestină în România comunistă, semnat de doamna prof.univ. Sanda Cordoş. Mi s-a părut scris foarte la obiect, şi de aceea, interesant, util şi accesibil. Iar pentru cei interesaţi de subiect mai în detaliu, există numeroase referinţe ce pot fi consultate.

Mr.Intentional Lauryn Hill



feminismul din mine:))

The Healing Room (live) - Sinead O'Connor



de pe albumul " Faith and Courage"...absolut superb

Suflete cenuşii

…romanul lui Philippe Claudel, « Suflete cenuşii » (« Les âmes grises »), editura Polirom, Buc., 2007, distins în anul 2003 cu premiul Renaudot, si după care s-a făcut şi film cu un scenariu semnat chiar de autor. Într-o lume care tinde din ce în ce mai mult spre dezbinare şi abuzuri gratuite, cartea lui Claudel încearcă să ne reamintească apropierea, ceea ce ne uneşte. Un singur citat-rezumat, în acest sens : « Nu am întâlnit niciodată ticăloşi sau sfinţi. Nimic nu e pe de-a întregul alb sau negru, cenuşiul învinge. Cu oamenii şi sufletele lor e la fel…Eşti un suflet cenuşiu, ca noi toţi. » ( pag. 129)

21 noiembrie 2010

Cioburi I

Când cobori de pe cel mai înalt vârf al celui mai pătat munte, iei cu tine tot ce-ar fi trebuit să laşi în urmă. Trăieşti un moment, o frântură de viaţă cu o intensitate ruptă, fragmentată, completă…Trăieşti un moment în care înţelegi ce înseamnă fericirea pură, dezgolită. Şi o dată trăită, o cauţi din nou şi din nou, neîncetat în dorinţa absurdă de a retrăi trăitul. La început, nu vine sau nu-i recunoşti tu trecerea, prea preocupat fiind cu a ei căutare. O scapi din mâini printre degete. Realizezi sau nu, tocmai ai pierdut-o. Apoi, după ce disperarea, cu lacrimi şi cuvinte în fapt, s-a transformat într-un abur uşor şi luminos, linguriţa de fericire apare brusc, plictisită probabil de invocaţiile tale repetate, de aceleaşi rugăciuni egoiste şi de acum, uitate. Capul plecat se ridică, ochii tulburi se limpezesc, în locul rânjetului forţat şi fals, de subzistenţă care vrea să fie un zâmbet, larg, autentic în care se asunde Dumnezeu. Cu toată credinţa şi sinceritatea spun că dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu şi să vorbesc cu el, zâmbetul ăsta al fericirii pure de pe chipul tău, ar fi primul loc în care l-aş găsi şi spre care mi-ăaş îndrepta sufletul golit fără teama unui eşec. Corpul vibrează de energie. Simţi cum sângele circulă, trăieşte. Inima învaţă cum să bată. Eşti foc. Eşti un foc minunat ce arde în văzul tuturor, care impune să fie admirat de la distanţă. Iubeşti focul, îl priveşti şi te pierzi în căldura lui, dar nu-l atingi. Te poate omorî. Te poate distruge. Sacrificiul fericirii- intensitatea foculuidin tine, nepăsarea…cu care îţi dai voie chiar şi pentru cât durează o porţie de fericire, să fii cine eşti. Să-ţi reaminteşti omul din tine. E o mare inconştienţă curajul acesta cu care înfrunţi întunericul din jurul tău ce ai lăsat să devină o parte din tine, ca să ieşi spre lumină. Să poţi spune, chiar şi pentru un minut : deci aşa arată omul frumos din mine. Nu am devenit, ci sunt. Acum exist. Exist într-un labirint în care mă las prins inconştient, de fiecare dată în aşteptarea a ceva ce nu pot numi. Îmi repet că, de data asta, doar de data asta, aşteptarea nu mai e aşteptare. Şi dacă nu mai aştept, cum e posibil să mai fiu dezamăgită ? Şi nu mai e dezamăgire.Nu. E doar tristeţe, poate, în gustul amar din gură. Atât. În narcisismul meu, mă gândesc doar la dezamăgire. Azi, însă, nu mi-am mai pus întrebarea de ieri. Doar mi-am amintit-o şi am simţit că ceva nu e cum trebuie să fie. Şi o nouă întrebare i-a luat locul celei vechi. Atunci când nu aştepţi nimic, cum să ţi se dea ceva? Orice. Şi atunci când ţi se dă, cum să ştii să primeşti? Cel mai important e să ştiu să primesc.

14 noiembrie 2010

“Silence” ( Edgar Lee Masters)

“I have known the silence of the stars and of the sea,
And the silence of the city when it pauses,
And the silence of a man and of a maiden,
And the silence of which music alone finds the word,
And the silence of the woods before the winds of spring begin,
And the silence of the sick
When their eyes roam about the room,
And I ask: for the depths
Of what use is the language?”

12 noiembrie 2010

Ochii tăi nu m-au văzut

Noaptea se despleteşte în morminte de gânduri triste, goale, grăbite spre nimicul din noi, grăbite spre preaplinul unui suflet mutilat, murdar de atâta dorinţă de frumos. Stelele cad, firave, una câte una, dezmeticindu-se prea târziu în cădere. Vulnerabilitatea lor sădeşte în trupurile de jos sublimul şi anulează căutarea, oferind răspunsul. Norii sunt absenţi, aşa cum mintea mea devine brusc absentă atunci când îmi ridic privirea către cer, sperând mereu că sunt acolo şi că nimic nu ar putea fi altfel.
De aici, de jos, se aud doar bătăile inimii mele care-şi caută rezonanţa, care-şi caută perechea în cer, printer stele şi norii absenţi. Nu sper nimic. Pentru că ştiu că ele singure, prin ele însele, se fac auzite …acolo sus…departe, din ce în ce mai aproape. Nu simt mirosul, nici pleoapa care se închide peste lumea care în noaptea asta poartă un alt chip. Nu simt nici cuvântul perfid care trădează indiferenţa, nici gestul fals care-şi măsoară falsitatea în ipocrizie. Nu simt nici slăbiciunea, nici gândul crud. Nu simt trădarea din ochii adânci şi negri ca noaptea din morminte. Nu simt scuza, nu simt regretul gestului încă nefăcut. Nu simt nimic. Poate doar faptul că acest altfel invizibil, dar intens, este singura realitate valabilă pentru mine. Iluzia mea puternică- singura realitate în care mi-e cald, mă simt bine…
Ies din gânduri şi mă acopăr cu perdeaua ruptă a camerei tale. Ies din mine ca să intru în tine şi să mă regăsesc. Îmi cobor privirea de la cer, iar trăirea muşcă din pasiunea sfidătoare care mă locuieşte. Ies ca să intru în şoapta glasului tău care mă supune, care mă obligă să mă privesc în oglindă. Uită-te la tine…uită-te bine şi acum spune-mi de ce te minţi. Întunericul nopţii de afară şi întunericul din ochii tăi de animal hăituit mă inspiră, mă roagă să nu uit, să te scriu, să-ţi fac semn, mă roagă să mă smulg de falsa protecţie, calea cea mai simplă, cea mai comodă. Rupi din mine bucăţi ascunse bine, negate, şi le mesteci şi le toci mărunt după care mi le scuipi duios în faţă. Fă ce ştii cu ele şi mulţumeşte-mi, fii recunoscătoare că te-am făcut să te reîntâlneşti cu ele.
În noaptea aceasta, în care îţi ascult respiraţia, în care te simt şi te văd, în care simt şi văd ce-mi doresc, adică ceea ce este cu adevărat, în noaptea aceasta toate măştile cad şi printre stele, mă amestec şi eu, la fel de firavă, într-o vulnerabilitate autentică, ce face din sinceritatea mea o armă sigură. În noaptea aceasta, răspunsul rămâne invariabil acelaşi într-un mormânt de gânduri, îngropate sus în norii absenţi. Răspuns, explicaţie, răspuns şi atât […] Noaptea se face astfel zi…

9 noiembrie 2010

marţi, 9 noiembrie 2010

Marţi, 9 noiembrie 2010

Nu mai ştiu ce simt. Nu mai ţin minte. Am uitat sau poate vreau să uit. În faţa ta sunt o fantoşă ; cu faţa schimonosită râd aiurea într-una. Mă uit la mine de la o masă alăturată, un pic mai departe, şi mă întreb : cine e femeia asta ? Acum îmi amintesc. Ascunsesem bine sentimentul ăsta. Îl îngropasem. Se pare că nu destul de adânc. Reprezinţi tot ce am încercat să uit. Eşti efectul unei stări. Eşti efectul a tot ceea ce am devenit azi : un amestec de frustrări şi teama de ridicol. Te-am văzut cum încerci. Te porţi frumos. Dau o parte din mine. Dau tot. Tu arunci câte un os… ca răspuns civilizat la preaplinul din mine. Toată neputinţa…toată vina pe care o simt azi de atâta vreme poartă un singur nume. Nu mai ştiu să-l numesc, dar unul dintre chipurile tale este al tău. Te-am vazut in m. şi f. …Te-am văzut atunci când ei erau mari şi puternici, iar eu eram cel mai mic, cel mai urât, cel mai prost obiect din greşeală însufleţit. Eşti « a loaded gun » pentru mine. Ca să n-o faci tu, apăs singură pe trăgaci ca să trăiesc în continuare cu iluzia că alegerea a fost a mea. « E ceva mai puternic decât mine… ». Mă las în voia Ta…fă ce ştii cu mine, pentru că eu n-am ştiut niciodată. Cred că am reţinut ce era important : eşti ceea ce urăşti cel mai mult. Chiar nu vezi ? Pentru tine ar trebui să se inventeze superlativul la superlativul absolut. Scriu în cuvinte plastefiate.

27 octombrie 2010

Death Note

Ce ai face dacă într-o zi… o zi obişnuită, în care cel mai probabil nimic neobişnuit nu te va scoate din veşnica şi plictisitoarea obişnuită, neobişnuitul mult visat se petrece? Nu despre orice eveniment pe care imaginaţia îl înzestrează cu atribute ireale şi exagerate din dorinţa de a „condimenta” obişnuitul… nu despre o asemenea falsă şi scuzabilă ratare este vorba, ci despre ceva cu adevărat notabil. Ceva care, ca orice eveniment notabil, se prezintă într-un banal aparent. Nu-ţi atrage atenţia, prima dată pentru că e ceva prea comun, iar la o privire mai atentă, pentru că nu poţi să-i concepi existenţa sau scopul pentru care a fost creat. Dacă acest scop este si unul profund uman si universal, credibilitatea scade considerabil. Obiectul este un simplu caiet, scopul este periculos, fascinant, atractiv.. Pe lângă instrucţiunile de folosire, numeroase, dar clare si precise, prima este suficientă pentru a îndreptaţi descrierea anterioară: orice persoană al cărei nume este notat in caiet având în tot acest timp imaginea acesteia in minte, va muri… Din acest moment, această afirmaţie funcţionează ca intriga unei poveşti cu infinite puncte culminante într-o desfăşurare a acţiunii ce se grăbeşte spre un deznodământ-explicaţie, moral şi corect. Dacă persoana care îl găseşte mai este şi un elev de liceu, macabru de inteligent, cu un dezvoltat spirit justiţiar şi cu autentice accente de grandomanie, suferind de un fel de complex de zeu, totul devine mai mult decât interesant. Ce ar face un astfel de om cu o asemenea putere? Ce ar face oricine cu o astfel de putere? Care ar fi reacţia omului obişnuit? Care ar fi reacţia autorităţilor? Pe scurt, care ar fi reacţia în faţa posibilităţii de a crea o lume perfectă în care răul este eradicat. În care Dumnezeu este drept şi corect şi bun dar intr-o manieră mult mai rapidă, pragmatică, implicată vizibil. Am dreptul să devin Dumnezeu dacă intenţiile mele sunt pacifiste, dar instrumentul pe care îl folosesc în acest sens este crima? Am dreptul să omor, să pedepsesc, să arunc cu piatra? Selecţie subiectivă, flatantă fără drept de apel… Răspunsul la toate aceste întrebări într- unul dintre putinele anime care m-au făcut să îmi doresc să văd şi altele… Death Note. Astept să văd filmul.Pentru că există şi filmul... din fericire. Cel puţin aşa sper...aşa cum omul din mine ar fi vrut ca sfârşitul să fie altul...Binele nu e tot timpul bun.

16 octombrie 2010

Annie Lennox - No More "I love you's"

The Beloved - Sweet Harmony

copacii tineri se smulg din asfinţit

Copacii tineri care se smulg din asfinţit

Copacii tineri se smulg din asfinţit şi pretutindeni frigul se resimte din ce în ce mai mult ca o promisiune tristă, ca un glas care se încăpăţânează să reziste, ca un cuvânt rostit prea devreme şi al cărui effect rămâne ca urma păcatului imoral de uman şi de frumos.
Norii, puţini şi reci, se izbesc de cer într-o ceartă continuă şi nesigură în care nici unii, nici altul, nu mai ţin minte cine a început. Chipul firav al ferestrei îmi susţine propriul chip, la fel de firav şi schimbat în priviri şi privire. Afară, copacii tineri se smulg din asfinţit, iar trecătorii, absenţi, se îndreaptă spre locuri nedorite ori neştiute, dar cei mai mulţi se îndreaptă spre locuri familiare, pe care au tânjit, involuntar de ei, să le cunoască cu adevărat. Au uitat ceva ce nu şi-au permis vreodată să cunoască, iar acum le e dor, nici ei nu ştiu de cine sau de ce anume. Şi atunci merg, merg într-un fel de resemnare înainte, îndreptându-se de fapt spre înapoi, spre trecut, trecutul lor…sigur şi cald în care lumea avea un rost, acţiunea şi cuvântul se îngemănau pentru acest rost comun în care îţi regăseai liniştea şi trăiai ceva asemănător cu armonia.
Copacii tineri se smulg din trecut, iar trecătorii sunt mereu absenţi. Absenţi, dar niciodată vinovaţi de absenţa lor ; vinovaţi în absenţă, poate…dar, în niciun caz de absenţa lor. Există mereu o scuză sau o explicaţie-acelaşi lucru- pentru letargie, pentru falsa resemnare, pentru pierderea speranţei, pentru laşitate, pentru umilire sau pierderea demnităţii. Există mereu naivitatea- prostia scuzabilă, pentru că este singura profund umană, tandră, senzuală, ingenuă, încăpăţânată din neputinţa de adaptare, singura care se paote ierta şi uita în acelaşi timp. Copacii tineri care se smulg din asfinţit sunt eternii naivi, cei care se încăpăţânează să spere că nu se vor pierde pe ei înşişi în noroi, cei care merg înainte spre o destinaţie cunoscută dar pierdută, cei ce merg înainte pentru că nu s-au gândit vreodată la un alt drum ; merg înainte pentru că atât ştiu. Ca şi cum destinul e mai puternic decât această invenţie naivă- liberul arbitru.
Copacii tineri nu au rădăcini. Ei se hrănesc şi trăiesc independent de sevele lui. Nu ai rădăcini, de aceea dorinţa disperată de smulgere. De aici frigul care-i înconjoară şi-i supsune. Copacii tineri respiră. Copacii tineri au aroganţa celui care trăieşte şi vieţuieşte din şi cu căldura proprilui suflet. Copacii tineri trăiesc prin prisma prea plinului din ei.
Copacii tineri se smulg din asfinţit pentru că ei sunt prea străini de asfinţit. Nu se regăsesc. Nu se ştiu. Nu se îndură să se cunoască. O flasă pudoare îi opreşte. Asta, şi teama, teama fără sens, fără rost, dar prezentă, consecventă şi dureroasă, teama- duşmanul de temut al acţiunii. Copacii tineri nu uită. Iartă uneori. Nu uită niciodată. Uitarea şi memoria sunt parşive. Se joacă, dând impresia că se vor retrage. Promit, dar nu se ţin de cuvânt.
Trecători nu au nimic de pierdut, pentru că nu au avut nicicând nimic. Copacii tineri au totul de pirdut : pe ei înşişi.
Pe stradă-mulţi trecători care au fost odată copacii tineri care au încercat şi au reuşit să se smulgă de ei înşişi, de esenţa lor rătăcită în ritmul prea grăbit al unui pas prea nesigur. Şi tot ce rămâne e naivitatea scuzabilă şi de iertat şi de uitat a asfinţitului

Buddha Bar - Bliss

Sade - No Ordinary Love

Sting - Fields of Gold

15 octombrie 2010

The Experiment

O îmbinare între ecranizarea romanului Portocala mecanica a lui Anthony Burgess şi Piticul lui Pär Lagerkvist, The Experiment (Experimentul-2010) este un film care şocheaza prin realismul violent al mesajului.
O imagine în oglindă a omenescului din fiecare dintre noi, o încercare de obiectivizare şi generalizare a laturii profund umane, subiective, ce răzbate în condiţii potrivnice, coercitive, o dorinţă ascunsă, dar intensă de a urla efectiv, adevărul.
Cunoaşterea în exterior şi conştientizarea sa devin necesităţi la fel de vitale ca nevoia de aer, apă, hrană…
Agresiv, dar nu de o agresivitate gratuită, filmul este de o complexitate incredibilă prin simplitatea cu care alege să prezinte frustrarea, complexul, răutatea, indiferenţa, neutralitatea, perversiunea, boala,- dar şi pacifismul, iubirea, grija pentru celălalt, corectitudinea, capacitatea de a te revolta împotriva lipsei ei,- într-un cuvant, omul.
Totul devine brusc lipsit de importanţă atunci când este vorba despre supravieţuire, atunci când toate măştile sunt forţate să pice şi minciunile, să se topească pe nesimţite, atunci când eşti constrâns să fii o piesă reală, cât se poate de autentică, într-un joc ireal, aparent ilogic şi fără reguli, care este viaţa.
Experimentul eşti tu însuţi în cadrul acestui joc, iar morala, concluzia la care ajungi este că nu există nimic mai imoral şi mai indecent ca morala, prejudecata şi falsa autocunoaştere.
Unul dintre filmele-lecţie care nu-şi doreşte să demonstreze nimic, care nu-şi doreşte să înveţe pe nimeni nimic. Toţi ştim adevărul. Evidenţa lui e dezarmantă. Aşa cum se întâmplă şi cu evidenţa profunzimii şi maturităţii relatării acestui film.

Lou Rhodes - Each Moment New

11 octombrie 2010

Inception

      "Inception" este un film despre vis şi realitate, despre discrepanţa extraordinară de mică dintre vis şi realitate... este un film despre percepţie. Este un film despre obsesiile noastre subconştiente şi despre altruismul lor mascat. Este un film despre slabiciunea si slabiciunile noastre. Este un film despre alegere, implicaţii si complicaţii ulterioare alegerii, este un film despre capacitate si forţa creativă vs. mii de incapacitaţi subiectivo-colective. Profunzimi filozofice, psihologice, simboliste- toate sunt realmente comunicate prin emoţie, raţiunea fiind doar un instrument, un canal de transmitere a emoţiei. Emoţia ajunge la noi prin orice cale posibil de imaginat - sunet, culoare, detalii, imagine. Percepţia ei este singura realitate cunoscută, acceptată şi asumată. Percepţia ei este singurul vis real ce ne leaga pe toţi şi ne aduce mai aproape de ceea ce suntem meniţi şi capabili sa construim, realitatea este visul care ţi se potriveşte, cel in care culpabilizarea, neputinţa şi angoasa dispar, iar dorinţele cele mai acute işi găsesc chemarea, răspunsul. Visul este realitatea pe care o suporţi pentru a supravieţui.