În liniştea mocnită a dimineţii, când soarele se aşterne în camera goală, nesinchisindu-se de răceala gândului pe care nu-l poate întreţine, o şoaptă se trezeşte aşa, brusc, deodată, pe neanunţate. Şi ieşind din tine, dorindu-ţi doar să pleci, să fugi fără să-ţi mai întorci privirea, te sperii la auzul ei, te îngrozeşti presimţind insistenţele ei şi încerci din răsputeri, inutil, s-o alungi, s-o negi, s-o anulezi. Şi ieşind din tine, îţi doreşti s-o priveşti aşa din afară, de-afară…
Dar, într-o clipă, găseşte calea cea mai uşoară, îţi simte şi-ţi găseşte fisura şi se strecoară în sufletul tău iremediabil de-acum pierdut sau ridicat. Doar ceea ce faci tu cu puterea ei…Uită-te afară. Ridică-te chiar acum şi du-te la fereastră. La început n-o să vezi nimic. Doar o să te uiţi, aşa cu privirea pierdută, neconştientizând nimic. Ai răbdare. Vederea revine treptat după o orbire îndelungată. Las-o în ritmul ei şi ea se apropie de tine când te simte pregătit s-o primeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu