Pe drum, la marginea satului, praful se mistiue în lumina soarelui tomnatec. Cerul e gros de nori gri, împovăraţi de gânduri cutremurător de străine. Pământul respiră greu albeaţa după-amiezii liniştite. Casele, răsfirate de o parte şi de alta par părăsite, aşa cum stau resemnate în pustietatea descurajantă a câmpului. Oamenii dorm somnul cel dulce al veşniciei, dezmierdaţi de solzii neputinţei. Glasurile au amuţit. Ochii au orbit. Trupurile sunt aici şi departe, prea departe, într-un loc misterios şi tainic de care cu toţii ştiu, dar despre care nimeni nu vorbeşte. Tihna şi liniştea le veghează mersul, sufletele şi mintea, redându-le armonia începutului de lume. Înlănţuiţi astfel, visează. Visează ceea ce au trăit. Visează ceea ce trăiesc. Visează ce n-au putut ori n-au vrut cu adevărat să trăiască. Imagini împrăştiate, aparent fără noimă, se perindă dezordonat, nestingherite, pe suprafaţa proaspătă a celor mai felurite amintiri. Amestecuri de parfumuri, imagini, sunete redau vieţii vitalitatea pe care a pierdut-o. O vitalitate tăcută şi intensă în locul celei zgomotoase şi inautentice. În vis, oamenii o reînvaţă pe prima, aşa cum învaţă să o dea uitării pe cea de-a doua. În vis, se văd pe ei, cei care sunt. Singura asemănare dintre cele două vieţi este interpretabilitatea din care se naşte aceeaşi frustrare a incapacităţii de înţelegere. Încolo, sunt diferite…Prea diferite.
Pe drum, la marginea satului, în praful soarelui tomnatec se joacă doi copii, o fetiţă şi un băieţel, aproape goi. Neştiuţi de nimeni, uitaţi de toată lumea, copiii îşi continuă jocul. Privirile şi mâinile li se întâlnesc când şi când. Uliţa aceasta pare a fi întregul lor univers cu care se contopesc, prin care respiră mulţumirea ignoranţei.
Praful a început să se ridice în rotocoale sfioase încurajate de vântul care mătură norii, tulbură iarba câmpului şi sărută chipul celor doi copii. Cei doi copii care-şi continuă jocul de început de lume, nestingheriţi, apropiaţi şi străini de toţi cei care îi încojoară. Se joacă jocul recreerii. Se joacă jocul în care apa nu stinge focul, în care pământul nu se simte nicicând rece şi împietrit, în care cerul se respiră pe el însuşi, în care visele sunt realităţi halucinanate, în care florile miros la fel, în care inimile bat la unison, în care gesturile acţiunilor nu-s otrăvite de răutate şi de viciu. Se joacă jocul începutului de lume cu beţe de chibrit, cărăbuşi şi un titirez. Şi primul lor gând a fost acesta : pe drum, la marginea satului, praful se mistiue în iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu