Lumina lumânarii se scobeşte în dinţi şi râde ; râde de noi doi, pentru că nu ne-am dat seama că, de fapt, am început să ne iubim de ieri ; râde fiindcă ne-am dat seama abia azi, când mi-ai zâmbit. Ai trecut prin mine, nu-i aşa?
Ai mâzgălit ( nu-i corect!) un nume pe pereţii din baie. Era un nume ciudat, n-am putut să-l citesc, dar simţeam că-i al meu sau scris pentru mine. Nu ştiu de ce, de atunci mă cheamă cum ai zis tu ; numai tu ştii cum…
Ai uitat un gând pe care mi l-am amintit eu ieri. « Nu-i nimic », ţi-am spus, « mi-am amintit eu. » Memoria mea slăbeşte în prezenţa ta.
Mi-ar fi plăcut să mă ardă focul de la candela din camera ta; aşa, aş fi ştiut ce-ai simţit tu ieri pe plajă când ai mers să înoţi şi ai uitat să mai ieşi din apă. Erai din ce în ce mai departe; totuşi, zâmbetul tău îl vedeam mai clar ca niciodată ; la fel, îi simţeam căldura ; mi-ai făcut cu mâna, mâna înghiţita de valuri.
Mă izbesc de punte şi zâmbesc. Ce mi se mai poate întâmpla acum că te-am (re)găsit ? Simt cum mă agăţ(i) de lumea asta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu