copacii tineri se smulg din asfinţit

Copacii tineri care se smulg din asfinţit

Copacii tineri se smulg din asfinţit şi pretutindeni frigul se resimte din ce în ce mai mult ca o promisiune tristă, ca un glas care se încăpăţânează să reziste, ca un cuvânt rostit prea devreme şi al cărui effect rămâne ca urma păcatului imoral de uman şi de frumos.
Norii, puţini şi reci, se izbesc de cer într-o ceartă continuă şi nesigură în care nici unii, nici altul, nu mai ţin minte cine a început. Chipul firav al ferestrei îmi susţine propriul chip, la fel de firav şi schimbat în priviri şi privire. Afară, copacii tineri se smulg din asfinţit, iar trecătorii, absenţi, se îndreaptă spre locuri nedorite ori neştiute, dar cei mai mulţi se îndreaptă spre locuri familiare, pe care au tânjit, involuntar de ei, să le cunoască cu adevărat. Au uitat ceva ce nu şi-au permis vreodată să cunoască, iar acum le e dor, nici ei nu ştiu de cine sau de ce anume. Şi atunci merg, merg într-un fel de resemnare înainte, îndreptându-se de fapt spre înapoi, spre trecut, trecutul lor…sigur şi cald în care lumea avea un rost, acţiunea şi cuvântul se îngemănau pentru acest rost comun în care îţi regăseai liniştea şi trăiai ceva asemănător cu armonia.
Copacii tineri se smulg din trecut, iar trecătorii sunt mereu absenţi. Absenţi, dar niciodată vinovaţi de absenţa lor ; vinovaţi în absenţă, poate…dar, în niciun caz de absenţa lor. Există mereu o scuză sau o explicaţie-acelaşi lucru- pentru letargie, pentru falsa resemnare, pentru pierderea speranţei, pentru laşitate, pentru umilire sau pierderea demnităţii. Există mereu naivitatea- prostia scuzabilă, pentru că este singura profund umană, tandră, senzuală, ingenuă, încăpăţânată din neputinţa de adaptare, singura care se paote ierta şi uita în acelaşi timp. Copacii tineri care se smulg din asfinţit sunt eternii naivi, cei care se încăpăţânează să spere că nu se vor pierde pe ei înşişi în noroi, cei care merg înainte spre o destinaţie cunoscută dar pierdută, cei ce merg înainte pentru că nu s-au gândit vreodată la un alt drum ; merg înainte pentru că atât ştiu. Ca şi cum destinul e mai puternic decât această invenţie naivă- liberul arbitru.
Copacii tineri nu au rădăcini. Ei se hrănesc şi trăiesc independent de sevele lui. Nu ai rădăcini, de aceea dorinţa disperată de smulgere. De aici frigul care-i înconjoară şi-i supsune. Copacii tineri respiră. Copacii tineri au aroganţa celui care trăieşte şi vieţuieşte din şi cu căldura proprilui suflet. Copacii tineri trăiesc prin prisma prea plinului din ei.
Copacii tineri se smulg din asfinţit pentru că ei sunt prea străini de asfinţit. Nu se regăsesc. Nu se ştiu. Nu se îndură să se cunoască. O flasă pudoare îi opreşte. Asta, şi teama, teama fără sens, fără rost, dar prezentă, consecventă şi dureroasă, teama- duşmanul de temut al acţiunii. Copacii tineri nu uită. Iartă uneori. Nu uită niciodată. Uitarea şi memoria sunt parşive. Se joacă, dând impresia că se vor retrage. Promit, dar nu se ţin de cuvânt.
Trecători nu au nimic de pierdut, pentru că nu au avut nicicând nimic. Copacii tineri au totul de pirdut : pe ei înşişi.
Pe stradă-mulţi trecători care au fost odată copacii tineri care au încercat şi au reuşit să se smulgă de ei înşişi, de esenţa lor rătăcită în ritmul prea grăbit al unui pas prea nesigur. Şi tot ce rămâne e naivitatea scuzabilă şi de iertat şi de uitat a asfinţitului