21 noiembrie 2010

Cioburi I

Când cobori de pe cel mai înalt vârf al celui mai pătat munte, iei cu tine tot ce-ar fi trebuit să laşi în urmă. Trăieşti un moment, o frântură de viaţă cu o intensitate ruptă, fragmentată, completă…Trăieşti un moment în care înţelegi ce înseamnă fericirea pură, dezgolită. Şi o dată trăită, o cauţi din nou şi din nou, neîncetat în dorinţa absurdă de a retrăi trăitul. La început, nu vine sau nu-i recunoşti tu trecerea, prea preocupat fiind cu a ei căutare. O scapi din mâini printre degete. Realizezi sau nu, tocmai ai pierdut-o. Apoi, după ce disperarea, cu lacrimi şi cuvinte în fapt, s-a transformat într-un abur uşor şi luminos, linguriţa de fericire apare brusc, plictisită probabil de invocaţiile tale repetate, de aceleaşi rugăciuni egoiste şi de acum, uitate. Capul plecat se ridică, ochii tulburi se limpezesc, în locul rânjetului forţat şi fals, de subzistenţă care vrea să fie un zâmbet, larg, autentic în care se asunde Dumnezeu. Cu toată credinţa şi sinceritatea spun că dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu şi să vorbesc cu el, zâmbetul ăsta al fericirii pure de pe chipul tău, ar fi primul loc în care l-aş găsi şi spre care mi-ăaş îndrepta sufletul golit fără teama unui eşec. Corpul vibrează de energie. Simţi cum sângele circulă, trăieşte. Inima învaţă cum să bată. Eşti foc. Eşti un foc minunat ce arde în văzul tuturor, care impune să fie admirat de la distanţă. Iubeşti focul, îl priveşti şi te pierzi în căldura lui, dar nu-l atingi. Te poate omorî. Te poate distruge. Sacrificiul fericirii- intensitatea foculuidin tine, nepăsarea…cu care îţi dai voie chiar şi pentru cât durează o porţie de fericire, să fii cine eşti. Să-ţi reaminteşti omul din tine. E o mare inconştienţă curajul acesta cu care înfrunţi întunericul din jurul tău ce ai lăsat să devină o parte din tine, ca să ieşi spre lumină. Să poţi spune, chiar şi pentru un minut : deci aşa arată omul frumos din mine. Nu am devenit, ci sunt. Acum exist. Exist într-un labirint în care mă las prins inconştient, de fiecare dată în aşteptarea a ceva ce nu pot numi. Îmi repet că, de data asta, doar de data asta, aşteptarea nu mai e aşteptare. Şi dacă nu mai aştept, cum e posibil să mai fiu dezamăgită ? Şi nu mai e dezamăgire.Nu. E doar tristeţe, poate, în gustul amar din gură. Atât. În narcisismul meu, mă gândesc doar la dezamăgire. Azi, însă, nu mi-am mai pus întrebarea de ieri. Doar mi-am amintit-o şi am simţit că ceva nu e cum trebuie să fie. Şi o nouă întrebare i-a luat locul celei vechi. Atunci când nu aştepţi nimic, cum să ţi se dea ceva? Orice. Şi atunci când ţi se dă, cum să ştii să primeşti? Cel mai important e să ştiu să primesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu