Noaptea se despleteşte în morminte de gânduri triste, goale, grăbite spre nimicul din noi, grăbite spre preaplinul unui suflet mutilat, murdar de atâta dorinţă de frumos. Stelele cad, firave, una câte una, dezmeticindu-se prea târziu în cădere. Vulnerabilitatea lor sădeşte în trupurile de jos sublimul şi anulează căutarea, oferind răspunsul. Norii sunt absenţi, aşa cum mintea mea devine brusc absentă atunci când îmi ridic privirea către cer, sperând mereu că sunt acolo şi că nimic nu ar putea fi altfel.
De aici, de jos, se aud doar bătăile inimii mele care-şi caută rezonanţa, care-şi caută perechea în cer, printer stele şi norii absenţi. Nu sper nimic. Pentru că ştiu că ele singure, prin ele însele, se fac auzite …acolo sus…departe, din ce în ce mai aproape. Nu simt mirosul, nici pleoapa care se închide peste lumea care în noaptea asta poartă un alt chip. Nu simt nici cuvântul perfid care trădează indiferenţa, nici gestul fals care-şi măsoară falsitatea în ipocrizie. Nu simt nici slăbiciunea, nici gândul crud. Nu simt trădarea din ochii adânci şi negri ca noaptea din morminte. Nu simt scuza, nu simt regretul gestului încă nefăcut. Nu simt nimic. Poate doar faptul că acest altfel invizibil, dar intens, este singura realitate valabilă pentru mine. Iluzia mea puternică- singura realitate în care mi-e cald, mă simt bine…
Ies din gânduri şi mă acopăr cu perdeaua ruptă a camerei tale. Ies din mine ca să intru în tine şi să mă regăsesc. Îmi cobor privirea de la cer, iar trăirea muşcă din pasiunea sfidătoare care mă locuieşte. Ies ca să intru în şoapta glasului tău care mă supune, care mă obligă să mă privesc în oglindă. Uită-te la tine…uită-te bine şi acum spune-mi de ce te minţi. Întunericul nopţii de afară şi întunericul din ochii tăi de animal hăituit mă inspiră, mă roagă să nu uit, să te scriu, să-ţi fac semn, mă roagă să mă smulg de falsa protecţie, calea cea mai simplă, cea mai comodă. Rupi din mine bucăţi ascunse bine, negate, şi le mesteci şi le toci mărunt după care mi le scuipi duios în faţă. Fă ce ştii cu ele şi mulţumeşte-mi, fii recunoscătoare că te-am făcut să te reîntâlneşti cu ele.
În noaptea aceasta, în care îţi ascult respiraţia, în care te simt şi te văd, în care simt şi văd ce-mi doresc, adică ceea ce este cu adevărat, în noaptea aceasta toate măştile cad şi printre stele, mă amestec şi eu, la fel de firavă, într-o vulnerabilitate autentică, ce face din sinceritatea mea o armă sigură. În noaptea aceasta, răspunsul rămâne invariabil acelaşi într-un mormânt de gânduri, îngropate sus în norii absenţi. Răspuns, explicaţie, răspuns şi atât […] Noaptea se face astfel zi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu