30 decembrie 2010
Melancolie pozitivă
Exerciţiu
Printre umbre de nylon.
Gânduri se îmbracă sacadat
În răspunsuri uitate.
Facerea lumii
Pe drum, la marginea satului, în praful soarelui tomnatec se joacă doi copii, o fetiţă şi un băieţel, aproape goi. Neştiuţi de nimeni, uitaţi de toată lumea, copiii îşi continuă jocul. Privirile şi mâinile li se întâlnesc când şi când. Uliţa aceasta pare a fi întregul lor univers cu care se contopesc, prin care respiră mulţumirea ignoranţei.
Praful a început să se ridice în rotocoale sfioase încurajate de vântul care mătură norii, tulbură iarba câmpului şi sărută chipul celor doi copii. Cei doi copii care-şi continuă jocul de început de lume, nestingheriţi, apropiaţi şi străini de toţi cei care îi încojoară. Se joacă jocul recreerii. Se joacă jocul în care apa nu stinge focul, în care pământul nu se simte nicicând rece şi împietrit, în care cerul se respiră pe el însuşi, în care visele sunt realităţi halucinanate, în care florile miros la fel, în care inimile bat la unison, în care gesturile acţiunilor nu-s otrăvite de răutate şi de viciu. Se joacă jocul începutului de lume cu beţe de chibrit, cărăbuşi şi un titirez. Şi primul lor gând a fost acesta : pe drum, la marginea satului, praful se mistiue în iubire.
29 decembrie 2010
Declaraţie de iubire
Începutul
Dar, într-o clipă, găseşte calea cea mai uşoară, îţi simte şi-ţi găseşte fisura şi se strecoară în sufletul tău iremediabil de-acum pierdut sau ridicat. Doar ceea ce faci tu cu puterea ei…Uită-te afară. Ridică-te chiar acum şi du-te la fereastră. La început n-o să vezi nimic. Doar o să te uiţi, aşa cu privirea pierdută, neconştientizând nimic. Ai răbdare. Vederea revine treptat după o orbire îndelungată. Las-o în ritmul ei şi ea se apropie de tine când te simte pregătit s-o primeşti.
SNAPSHOT
Ai mâzgălit ( nu-i corect!) un nume pe pereţii din baie. Era un nume ciudat, n-am putut să-l citesc, dar simţeam că-i al meu sau scris pentru mine. Nu ştiu de ce, de atunci mă cheamă cum ai zis tu ; numai tu ştii cum…
Ai uitat un gând pe care mi l-am amintit eu ieri. « Nu-i nimic », ţi-am spus, « mi-am amintit eu. » Memoria mea slăbeşte în prezenţa ta.
Mi-ar fi plăcut să mă ardă focul de la candela din camera ta; aşa, aş fi ştiut ce-ai simţit tu ieri pe plajă când ai mers să înoţi şi ai uitat să mai ieşi din apă. Erai din ce în ce mai departe; totuşi, zâmbetul tău îl vedeam mai clar ca niciodată ; la fel, îi simţeam căldura ; mi-ai făcut cu mâna, mâna înghiţita de valuri.
Mă izbesc de punte şi zâmbesc. Ce mi se mai poate întâmpla acum că te-am (re)găsit ? Simt cum mă agăţ(i) de lumea asta…
Tu şi cu mine ştim separat cel mai bine ( scrisă în octombrie, de dimineaţă, la o cafea cu tine)
Ce-am citit şi mi-a rămas…
« …eu am un capital de singurătate care-mi dă dreptul să vorbesc »
« Te-ai gândit vreodată cum este să iubeşti un bărbat, să fii copleşită de dorinţa de a fi cu el şi să te urci în pat cu altul ? Să-ţi fie sufletul departe, lângă cineva, şi corpul alături de altcineva ? »
« Ce-i aia măsură ? »
« …panica reclamă urgenţa gestului. »
« …cum să-mi treacă mie prin cap ceea ce ce-ţi trece ţie prin cap ? »
« O adevărată prietenie este aceea din poveşti, din basme. Este cea în care prietenul, aşa cum se spune în poveşti, dacă vede că pe batistă au apărut trei pete de sânge, vine. Şi vine de oriunde ar fi el. Şi tu ştii ca va veni. Am simţit această prietenie » ( Aurora Liiceanu- « Prin perdea »)
Jocul
Plantează-l în mine şi udă-l până ce
Creşte mare, mare…
Fă-l puternic şi nu-l smulge nicicând.
Învaţă-mă
Învaţă-mă cum se împerechează mărgelele.
Învaţă-mă cum urlă cărăbuşii.
Învaţă-mă roşeaţa timidităţii tale.
Învaţă-mă cum se mângâie mărăcinii.
Reînvaţă-mă aparenţa imposibilului.
no title
Căutând să muşte din limba dorinţei
În schimb, tot ce găseşte este laşitatea neputinţei.
De sezon...
26 noiembrie 2010
Inimi cicatrizate
Despre “cum şi ce se citea”
Suflete cenuşii
21 noiembrie 2010
Cioburi I
14 noiembrie 2010
“Silence” ( Edgar Lee Masters)
And the silence of the city when it pauses,
And the silence of a man and of a maiden,
And the silence of which music alone finds the word,
And the silence of the woods before the winds of spring begin,
And the silence of the sick
When their eyes roam about the room,
And I ask: for the depths
Of what use is the language?”
12 noiembrie 2010
Ochii tăi nu m-au văzut
De aici, de jos, se aud doar bătăile inimii mele care-şi caută rezonanţa, care-şi caută perechea în cer, printer stele şi norii absenţi. Nu sper nimic. Pentru că ştiu că ele singure, prin ele însele, se fac auzite …acolo sus…departe, din ce în ce mai aproape. Nu simt mirosul, nici pleoapa care se închide peste lumea care în noaptea asta poartă un alt chip. Nu simt nici cuvântul perfid care trădează indiferenţa, nici gestul fals care-şi măsoară falsitatea în ipocrizie. Nu simt nici slăbiciunea, nici gândul crud. Nu simt trădarea din ochii adânci şi negri ca noaptea din morminte. Nu simt scuza, nu simt regretul gestului încă nefăcut. Nu simt nimic. Poate doar faptul că acest altfel invizibil, dar intens, este singura realitate valabilă pentru mine. Iluzia mea puternică- singura realitate în care mi-e cald, mă simt bine…
Ies din gânduri şi mă acopăr cu perdeaua ruptă a camerei tale. Ies din mine ca să intru în tine şi să mă regăsesc. Îmi cobor privirea de la cer, iar trăirea muşcă din pasiunea sfidătoare care mă locuieşte. Ies ca să intru în şoapta glasului tău care mă supune, care mă obligă să mă privesc în oglindă. Uită-te la tine…uită-te bine şi acum spune-mi de ce te minţi. Întunericul nopţii de afară şi întunericul din ochii tăi de animal hăituit mă inspiră, mă roagă să nu uit, să te scriu, să-ţi fac semn, mă roagă să mă smulg de falsa protecţie, calea cea mai simplă, cea mai comodă. Rupi din mine bucăţi ascunse bine, negate, şi le mesteci şi le toci mărunt după care mi le scuipi duios în faţă. Fă ce ştii cu ele şi mulţumeşte-mi, fii recunoscătoare că te-am făcut să te reîntâlneşti cu ele.
În noaptea aceasta, în care îţi ascult respiraţia, în care te simt şi te văd, în care simt şi văd ce-mi doresc, adică ceea ce este cu adevărat, în noaptea aceasta toate măştile cad şi printre stele, mă amestec şi eu, la fel de firavă, într-o vulnerabilitate autentică, ce face din sinceritatea mea o armă sigură. În noaptea aceasta, răspunsul rămâne invariabil acelaşi într-un mormânt de gânduri, îngropate sus în norii absenţi. Răspuns, explicaţie, răspuns şi atât […] Noaptea se face astfel zi…
9 noiembrie 2010
marţi, 9 noiembrie 2010
Nu mai ştiu ce simt. Nu mai ţin minte. Am uitat sau poate vreau să uit. În faţa ta sunt o fantoşă ; cu faţa schimonosită râd aiurea într-una. Mă uit la mine de la o masă alăturată, un pic mai departe, şi mă întreb : cine e femeia asta ? Acum îmi amintesc. Ascunsesem bine sentimentul ăsta. Îl îngropasem. Se pare că nu destul de adânc. Reprezinţi tot ce am încercat să uit. Eşti efectul unei stări. Eşti efectul a tot ceea ce am devenit azi : un amestec de frustrări şi teama de ridicol. Te-am văzut cum încerci. Te porţi frumos. Dau o parte din mine. Dau tot. Tu arunci câte un os… ca răspuns civilizat la preaplinul din mine. Toată neputinţa…toată vina pe care o simt azi de atâta vreme poartă un singur nume. Nu mai ştiu să-l numesc, dar unul dintre chipurile tale este al tău. Te-am vazut in m. şi f. …Te-am văzut atunci când ei erau mari şi puternici, iar eu eram cel mai mic, cel mai urât, cel mai prost obiect din greşeală însufleţit. Eşti « a loaded gun » pentru mine. Ca să n-o faci tu, apăs singură pe trăgaci ca să trăiesc în continuare cu iluzia că alegerea a fost a mea. « E ceva mai puternic decât mine… ». Mă las în voia Ta…fă ce ştii cu mine, pentru că eu n-am ştiut niciodată. Cred că am reţinut ce era important : eşti ceea ce urăşti cel mai mult. Chiar nu vezi ? Pentru tine ar trebui să se inventeze superlativul la superlativul absolut. Scriu în cuvinte plastefiate.
27 octombrie 2010
Death Note
17 octombrie 2010
16 octombrie 2010
copacii tineri se smulg din asfinţit
Copacii tineri se smulg din asfinţit şi pretutindeni frigul se resimte din ce în ce mai mult ca o promisiune tristă, ca un glas care se încăpăţânează să reziste, ca un cuvânt rostit prea devreme şi al cărui effect rămâne ca urma păcatului imoral de uman şi de frumos.
Norii, puţini şi reci, se izbesc de cer într-o ceartă continuă şi nesigură în care nici unii, nici altul, nu mai ţin minte cine a început. Chipul firav al ferestrei îmi susţine propriul chip, la fel de firav şi schimbat în priviri şi privire. Afară, copacii tineri se smulg din asfinţit, iar trecătorii, absenţi, se îndreaptă spre locuri nedorite ori neştiute, dar cei mai mulţi se îndreaptă spre locuri familiare, pe care au tânjit, involuntar de ei, să le cunoască cu adevărat. Au uitat ceva ce nu şi-au permis vreodată să cunoască, iar acum le e dor, nici ei nu ştiu de cine sau de ce anume. Şi atunci merg, merg într-un fel de resemnare înainte, îndreptându-se de fapt spre înapoi, spre trecut, trecutul lor…sigur şi cald în care lumea avea un rost, acţiunea şi cuvântul se îngemănau pentru acest rost comun în care îţi regăseai liniştea şi trăiai ceva asemănător cu armonia.
Copacii tineri se smulg din trecut, iar trecătorii sunt mereu absenţi. Absenţi, dar niciodată vinovaţi de absenţa lor ; vinovaţi în absenţă, poate…dar, în niciun caz de absenţa lor. Există mereu o scuză sau o explicaţie-acelaşi lucru- pentru letargie, pentru falsa resemnare, pentru pierderea speranţei, pentru laşitate, pentru umilire sau pierderea demnităţii. Există mereu naivitatea- prostia scuzabilă, pentru că este singura profund umană, tandră, senzuală, ingenuă, încăpăţânată din neputinţa de adaptare, singura care se paote ierta şi uita în acelaşi timp. Copacii tineri care se smulg din asfinţit sunt eternii naivi, cei care se încăpăţânează să spere că nu se vor pierde pe ei înşişi în noroi, cei care merg înainte spre o destinaţie cunoscută dar pierdută, cei ce merg înainte pentru că nu s-au gândit vreodată la un alt drum ; merg înainte pentru că atât ştiu. Ca şi cum destinul e mai puternic decât această invenţie naivă- liberul arbitru.
Copacii tineri nu au rădăcini. Ei se hrănesc şi trăiesc independent de sevele lui. Nu ai rădăcini, de aceea dorinţa disperată de smulgere. De aici frigul care-i înconjoară şi-i supsune. Copacii tineri respiră. Copacii tineri au aroganţa celui care trăieşte şi vieţuieşte din şi cu căldura proprilui suflet. Copacii tineri trăiesc prin prisma prea plinului din ei.
Copacii tineri se smulg din asfinţit pentru că ei sunt prea străini de asfinţit. Nu se regăsesc. Nu se ştiu. Nu se îndură să se cunoască. O flasă pudoare îi opreşte. Asta, şi teama, teama fără sens, fără rost, dar prezentă, consecventă şi dureroasă, teama- duşmanul de temut al acţiunii. Copacii tineri nu uită. Iartă uneori. Nu uită niciodată. Uitarea şi memoria sunt parşive. Se joacă, dând impresia că se vor retrage. Promit, dar nu se ţin de cuvânt.
Trecători nu au nimic de pierdut, pentru că nu au avut nicicând nimic. Copacii tineri au totul de pirdut : pe ei înşişi.
Pe stradă-mulţi trecători care au fost odată copacii tineri care au încercat şi au reuşit să se smulgă de ei înşişi, de esenţa lor rătăcită în ritmul prea grăbit al unui pas prea nesigur. Şi tot ce rămâne e naivitatea scuzabilă şi de iertat şi de uitat a asfinţitului
15 octombrie 2010
The Experiment
O imagine în oglindă a omenescului din fiecare dintre noi, o încercare de obiectivizare şi generalizare a laturii profund umane, subiective, ce răzbate în condiţii potrivnice, coercitive, o dorinţă ascunsă, dar intensă de a urla efectiv, adevărul.
Cunoaşterea în exterior şi conştientizarea sa devin necesităţi la fel de vitale ca nevoia de aer, apă, hrană…
Agresiv, dar nu de o agresivitate gratuită, filmul este de o complexitate incredibilă prin simplitatea cu care alege să prezinte frustrarea, complexul, răutatea, indiferenţa, neutralitatea, perversiunea, boala,- dar şi pacifismul, iubirea, grija pentru celălalt, corectitudinea, capacitatea de a te revolta împotriva lipsei ei,- într-un cuvant, omul.
Totul devine brusc lipsit de importanţă atunci când este vorba despre supravieţuire, atunci când toate măştile sunt forţate să pice şi minciunile, să se topească pe nesimţite, atunci când eşti constrâns să fii o piesă reală, cât se poate de autentică, într-un joc ireal, aparent ilogic şi fără reguli, care este viaţa.
Experimentul eşti tu însuţi în cadrul acestui joc, iar morala, concluzia la care ajungi este că nu există nimic mai imoral şi mai indecent ca morala, prejudecata şi falsa autocunoaştere.
Unul dintre filmele-lecţie care nu-şi doreşte să demonstreze nimic, care nu-şi doreşte să înveţe pe nimeni nimic. Toţi ştim adevărul. Evidenţa lui e dezarmantă. Aşa cum se întâmplă şi cu evidenţa profunzimii şi maturităţii relatării acestui film.
14 octombrie 2010
13 octombrie 2010
11 octombrie 2010
Inception
"Inception" este un film despre vis şi realitate, despre discrepanţa extraordinară de mică dintre vis şi realitate... este un film despre percepţie. Este un film despre obsesiile noastre subconştiente şi despre altruismul lor mascat. Este un film despre slabiciunea si slabiciunile noastre. Este un film despre alegere, implicaţii si complicaţii ulterioare alegerii, este un film despre capacitate si forţa creativă vs. mii de incapacitaţi subiectivo-colective. Profunzimi filozofice, psihologice, simboliste- toate sunt realmente comunicate prin emoţie, raţiunea fiind doar un instrument, un canal de transmitere a emoţiei. Emoţia ajunge la noi prin orice cale posibil de imaginat - sunet, culoare, detalii, imagine. Percepţia ei este singura realitate cunoscută, acceptată şi asumată. Percepţia ei este singurul vis real ce ne leaga pe toţi şi ne aduce mai aproape de ceea ce suntem meniţi şi capabili sa construim, realitatea este visul care ţi se potriveşte, cel in care culpabilizarea, neputinţa şi angoasa dispar, iar dorinţele cele mai acute işi găsesc chemarea, răspunsul. Visul este realitatea pe care o suporţi pentru a supravieţui.