Nu am înţeles niciodată reacţia de ruşinare, de umilinţă a oamenilor în faţa unor lucruri dintre cele mai simple şi mai naturale. Faptul că ele reprezintă adevăruri de nezdruncinat, poate reprezenta o explicaţie, având în vedere dificultatea incredebilă de a le accepta.
Totuşi, nu înţeleg de ce acestor adevăruri li se atribuie, de cele mai multe ori, o conotaţie negativă. De ce trebuie să fie „ de rău?” De ce o propoziţie ca „Trăieşti în trecut”, face pe cel care a rostit-o să se umfle în pene, mândru de o descoperire, în fond, banală, iar pe cel căruia îi este adresată, să se simtă, cum ziceam la început, stânjenit? Ambele atitudini sunt ridicole, dar doar ultima este scuzabilă. Prima ascunde în sine un reproş, şi mai grav de atât, o prejudecată. Cea de-a doua face ca spiritul meu de dreptate să se revolte. Adevărul unei propoziţii ca „ Trăieşti în trecut” e cât se poate de firesc. Trecutul înseamnă amintire. Ce am fi fără amintiri? Câţi oameni nu au amintiri? Toţi trăim în trecut, altfel n-ar mai exista acum şi aici, şi am fi incapabili să proiectăm, să ne imaginăm viitorul.
Aşa că, aş vrea sau mă aştept ca în faţa unui asemenea adevăr limpede şi onest, atitudinea să fie alta, răspunsul să fie altul, la fel de clar şi de onest: "Da, trăiesc în trecut", simplu şi asumat, demn.În felul acesta, mă gândesc şi că interlocutorul va fi cel puţin dezarmat şi cel mult, ar începe să-şi pună întrebări cu privire la propriul raport cu adevărul.
eu cred ca cel ce spune se umfla in pene sugerand ca el nu face asta, ca el e bine el e fericit asa cum ar putea fi si cel caruia i se adreseaza daca ar fi "bun"asa ca el, iar cel ce se simte stanjenit se simte pentru ca oricat de enervanta ar fi imbufnarea celuilalt el are partial dreptate... cred ca intr-o situatie ca asta cel ce zice se ascunde de trecut pentru ca il consuma, iar cel ce aude nu se poate ascunde dar este la fel de mult consumat...
RăspundețiȘtergere