M-am grăbit să notez aici o întâmplare propaspătă, din dimineaţa aceasta. Merg pe strada aproape goală. Cerul e întunecat. Atmosfera proaspătă şi melancolică. În faţa mea- o doamnă cu un copil de şcoală primară.
« …o să mai vezi ce-au făcut zmeii din poveşti, şi apoi o să înveţi şi tu să povesteşti, o să ştii şi tu să povesteşti… »
Copilul- îmbufnat, absent, cu capul în jos :
« Tot mai bine e la pensie… »
Femeia- senină, gânditoare, cu capul sus :
« Mai ai până la 65 de ani…o viaţă de om. »
Am trecut în faţa lor. Le auzeam paşii, le simţeam prezenţele. Am avut impulsul să-i rog să mă lase să merg alături de ei, curioasă să mai ascult… Dar n-am făcut-o. M-am îndepărtat zâmbind. Poate că spuseseră tot. Poate că mai aveau şi au lăsat-o pe altă dată, o dată viitoare. Poate că au continuat « fără mine ». Poate că regret. Şi m-am îndepărtat privind la cerul întunecat şi rugându-mă, sperând că totul o să fie bine.
Şi acum, când scriu, mai realizez ceva. Eu am încă norocul să trăiesc « la pensie », să fiu la pensie, chiar dacă merg dimineaţa la serviciu. Mă gândesc că am timp. Pentru asta sunt recunoscătoare. Şi parcă simt şi un fel de datorie ori responsabilitate să nu las ca lucrurile să se schimbe. Poate că nu vreau « să mă fac mare » ; cu siguranţă e mai bine « la pensie »…ca să mai am timp să povestesc despre ce-au mai făcut zmeii din poveşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu