Tu şi cu mine ştim separat cel mai bine ( scrisă în octombrie, de dimineaţă, la o cafea cu tine)

O linie albă, goală, indiferentă, trasată pe un trunchi de copac- astăzi tac şi sper s-o fac şi mâine. Astăzi tac pentru că nu ştiu ce altceva aş mai putea să fac. Am vorbit, iar cuvintele s-au întors împotriva mea rând pe rând, lovindu-mă crunt. Şi cu toate astea, nu le pot urî, nu pot urî, pentru că mă regăsesc în toate şi în nici unul deopotrivă. Am vorbit, sperând. Am vorbit, dăruind. Am vorbit, iubind. Apoi am vorbit, încercând. Am eşuat. Acum tac. Uneori ascult, Uneori aud glasul care alină, care îmbrăţişează, care mângâie. Alteori aud…imagini, culori, gesturi care s-ar zice că mă cunosc, care s-ar zice că ar fi ale mele. Dar eu…mă regăsesc în frânturi din adevăruri, iar celelalte…mă pierd, mă pierzi…îmi ridic ochii spre cer şi albastrul lui şi lumina lui îmi şoptesc matern nu, nu face asta, şşşhh…taci. Nu spune nimic. Priveşte-mă. Doar priveşte-mă. Stau aici la masă, iar tu, stai şi tu aici cu mine. Eşti în faţa mea, iar eu sunt o linie albă, goală, indiferentă, trasată pe un trunchi crud de copac. Sunt departe deja. Şi tac pentru că nu mai vreau să te înfrunt. Nu mai vreau să explic, fiindcă mă irosesc inutil. Şi atunci tac şi te privesc şi nu mai văd nimic. Visez acum, iar locul meu e acolo unde visului nu-i e teamă de puritate. Atunci când m-ai desenat…Nici nu şti că atunci când mi-ai desenat chipul după chipul şi asemănarea ta închipuite, mi-ai ordonat, mi-ai impus, m-ai forţat să tac. Pentru totdeauna, iremediabil. Şi atunci, tot ceea ce pot să fac acum, ascultând cerul, este să stau în faţa ta şi să-ţi privesc buzele mişcându-se într-un joc suprarealist. Ţi-am scăpat printre degete…dar tu te încăpăţânezi să şii cel mai bine. Ai un răspuns la toate, deci nu şti nimic.