Rareori se întâmplă să trăim senzaţia reîntoarcerii acasă, familiaritatea reîntoarcerii, liniştea inconştientă a siguranţei depline şi de necontestat.
Când stăm nemişcaţi şi ascultăm şi vedem, ea vine spre noi natural, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată sau ca şi cum s-ar fi trezit din amorţeala aşteptării. Vine spre noi, conştientă de rolul său, fără reproş, răbdătoare şi statornică. Ne reînvaţă treptat armonia, împăcarea şi capacitatea de a interioriza şi de a personaliza fiecare element exterior.
Ne arată din nou şi din nou, încă o dată şi încă o dată, neobosită, cum să trecem de suprafeţe şi cum să valorificăm, iubind şi percepând frumosul, orice lucru pe care îl considerăm neînsemnat sau peste care trecem, fără măcar să-l fi observat vreodată.
Oprindu-mă aici, lângă tine- un tu abstract, dar prezent-, mă reîntorc acasă…şi reînvăţ cuminte şi atentă lumea din jurul meu. Când eşti dispus să înveţi să asculţi, pare că totul devine mai tolerant şi mai dispus, la rândul său, să-ţi vorbească. Şi tot ce poţi să faci e să te rogi ca în fiecare zi , auzul şi văzul să se ascută în aşa măsură încât să te facă să fii capabil să captezi cât mai mult frumos, cât mai multă lumină, cât mai multe dovezi de viaţă…cât mai mult adevăr.
Să te rupi de iluzie, şi totuşi să rămâi ancorat în concretul simplu…lacul, câmpul şi pădurea în faţă, departe şi norii albi deasupra. Şi vântul şi sunete amestecate care îşi comunică şi care te fac şi pe tine părtaş la taina lor. Clipocitul apei, soarele bland, tihna şi visarea- toate la un loc- aşa trebuie să se simtă atunci când dormi adânc sau când devii conştient din ce în ce mai mult că te întorci acasă, şi cum e când te întorci acasă: e ca atunci când aştepţi ca cerul să se apropie de tine ca să te ia în braţe, şi nu ca să te sfâşie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu