29 iunie 2011
Poveste
Două femei : una mai în vârstă cu chipul senin, cu privirea luminoasă şi deschisă, fără nicio umbră de întuneric; cealaltă, tânără, frumoasă, dar de o frumuseţe rece şi distantă, cu privirea amorţită de aşteptare. Cea din urmă: iertaţi-mă, stau şi mă uit la dv de ceva vreme şi nu pot inţelege… cum să invăţ lumina din ochii dv? Prima: fiecare cuvânt rostit, fiecare gând gândit si fiecare sentiment trăit sunt percepţii şi reflecţii ale frumuseţii ..respingerea naturală a urâtului e un exerciţiu de voinţă care se perfecţionează toată viaţa; pentru început, este suficient să te saturi de întinarea care te minte… atunci o să începi să zâmbeşti pur şi simplu; în scurt timp, fiecare zâmbet de fiecare zi se va aşterne pe chipul tău, puţin câte puţin, sub forma unei licăriri care va ajunge în final strălucirea pe care o merită ochii tăi.
Je ne sais plus comment prier
Te regăsesc acolo unde eu nu mă mai regăsesc. Te regăsesc în tot ce înseamnă lumină. Te regăsesc în fiecare privire care ştie să zâmbească. Te regăsesc în fiecare picătură de rouă. Te regăsesc în glasul care ştie să supună fără să rănească. Te regăsesc în fiecare gest de bunătate. Te regăsesc acolo unde am învăţat că ura înseamnă ură de sine. Te regăsesc în mângâierea care alină. Te regăsesc în priviri care nu au uitat cuvântul. Te regăsesc în fiecare cuvânt mare pe care-l folosim şi căruia i-am uitat înţelesul. Te regăsesc în partea vulnerabilă din mine care nu vrea şi nu poate să mintă. Te regăsesc pe drumul pe care nu am voie să-l rătăcesc. Te regăsesc acolo unde am uitat frica şi suferinţa. Te regăsesc în sunetul muzicii care mă curăţă şi mă vindecă. Te regăsesc acolo unde inconştienţa de a nu renunţa la iubire se îngemănează cu toate răsăriturile din lume. Te regăsesc în tot ceea ce-mi reaminteşte cu răbdare că nu am voie să te uit, pentru că atunci când se va întâmpla asta, orice prăpastie va fi şi ultima. Te regăsesc în mine atunci când mă deosebeam atât de mult de tine.. Toate acestea sunt dovada faptului că orice adevăr, atunci când este rostit, se transformă în minciună.
5 iunie 2011
4 iunie 2011
„Câmpul electric”
Într-un loc izolat din Canada, unde majoritatea locuitorilor se compune din imigranţi japonezi, Yano îşi omoară soţia şi pe cei doi copii ai săi, după care se sinucide. Cea care reface firul evenimentelor, povesteşte şi arată natura relaţiilor dintre personaje, este Saito.
Aceasta trăieşte într-o casă ce pare demult părăsită, senzaţia fiind dată atât de tatăl paralizat al protagonistei, pe care îl îngrijeşte singură, de când era foarte tânără, precum şi de fratele său mai mic, Stum, mai tot timpul plecat şi stânjenit de situaţia familiei. Eiji este cel de-al doilea frate a lui Saito, care, deşi mort, este mai viu ca niciodată în memoria şi sufletul personajului principal. Sachi este un fel de imagine în miniatură a lui Saito, iar aceasta din urmă simte nevoia să o ajute şi să o protejeze, de cele mai multe ori, deşi observă abilităţile copilului de manipulator şi tendinţa spre dramatizare, care uneori se transformă în episoade isterice. Cele două devin, fără să dorească acest lucru, un fel de detectivi sceptici care vor să „soluţioneze cazul”, aceasta traducându-se de fapt, prin neputinţa de a crede şi de a accepta realitatea unei tragedii care s-a întâmplat sub ochii lor şi care, ar fi putut fi ocolită sau preîntâmpinată. Saito este, la rândul ei, imaginea fetei bătrâne care s-a sacrificat şi care nu a reuşit să scape de sentimentul de culpabilitate în urma morţii lui Eiji, pe care îl idolatrizează şi care o „însoţeşte” şi o „călăuzeşte” în tot ceea ce este, spune şi face. Ea cunoaşte secretele, regretele şi dramele tuturor personajelor, dar nimeni nu pare să o cunoască pe ea. Femeie puternică, sensibilă şi discretă, empatică, dar aparent, mereu rece şi distantă în faţa celorlalţi, Saito are capacitatea de a interioriza, de a analiza, şi prin acestea, de a oferi o perspectivă brutal şi dezarmant de realistă. Observatoare omniprezentă, ea pare să treacă neobservată, aşa cum, paradoxal, reuşeşte să existe intens tensionat în gândurile cititorului. Singurătatea demnă, intimitatea şi trăirea autentică – oricare ar fi natura ei-, îşi fac simţită prezenţa în fiecare frază a acestui roman cu accente de poveste cu detectivi, nuvelă psihologică şi elemente naturaliste, evidente în tulburările psihice ale personajelor.
Kerri Sakamoto, „Câmpul electric”, editura Nemira, Bucuresti, 2006
Aceasta trăieşte într-o casă ce pare demult părăsită, senzaţia fiind dată atât de tatăl paralizat al protagonistei, pe care îl îngrijeşte singură, de când era foarte tânără, precum şi de fratele său mai mic, Stum, mai tot timpul plecat şi stânjenit de situaţia familiei. Eiji este cel de-al doilea frate a lui Saito, care, deşi mort, este mai viu ca niciodată în memoria şi sufletul personajului principal. Sachi este un fel de imagine în miniatură a lui Saito, iar aceasta din urmă simte nevoia să o ajute şi să o protejeze, de cele mai multe ori, deşi observă abilităţile copilului de manipulator şi tendinţa spre dramatizare, care uneori se transformă în episoade isterice. Cele două devin, fără să dorească acest lucru, un fel de detectivi sceptici care vor să „soluţioneze cazul”, aceasta traducându-se de fapt, prin neputinţa de a crede şi de a accepta realitatea unei tragedii care s-a întâmplat sub ochii lor şi care, ar fi putut fi ocolită sau preîntâmpinată. Saito este, la rândul ei, imaginea fetei bătrâne care s-a sacrificat şi care nu a reuşit să scape de sentimentul de culpabilitate în urma morţii lui Eiji, pe care îl idolatrizează şi care o „însoţeşte” şi o „călăuzeşte” în tot ceea ce este, spune şi face. Ea cunoaşte secretele, regretele şi dramele tuturor personajelor, dar nimeni nu pare să o cunoască pe ea. Femeie puternică, sensibilă şi discretă, empatică, dar aparent, mereu rece şi distantă în faţa celorlalţi, Saito are capacitatea de a interioriza, de a analiza, şi prin acestea, de a oferi o perspectivă brutal şi dezarmant de realistă. Observatoare omniprezentă, ea pare să treacă neobservată, aşa cum, paradoxal, reuşeşte să existe intens tensionat în gândurile cititorului. Singurătatea demnă, intimitatea şi trăirea autentică – oricare ar fi natura ei-, îşi fac simţită prezenţa în fiecare frază a acestui roman cu accente de poveste cu detectivi, nuvelă psihologică şi elemente naturaliste, evidente în tulburările psihice ale personajelor.
Kerri Sakamoto, „Câmpul electric”, editura Nemira, Bucuresti, 2006
1 iunie 2011
Doar linişte…
Rareori se întâmplă să trăim senzaţia reîntoarcerii acasă, familiaritatea reîntoarcerii, liniştea inconştientă a siguranţei depline şi de necontestat.
Când stăm nemişcaţi şi ascultăm şi vedem, ea vine spre noi natural, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată sau ca şi cum s-ar fi trezit din amorţeala aşteptării. Vine spre noi, conştientă de rolul său, fără reproş, răbdătoare şi statornică. Ne reînvaţă treptat armonia, împăcarea şi capacitatea de a interioriza şi de a personaliza fiecare element exterior.
Ne arată din nou şi din nou, încă o dată şi încă o dată, neobosită, cum să trecem de suprafeţe şi cum să valorificăm, iubind şi percepând frumosul, orice lucru pe care îl considerăm neînsemnat sau peste care trecem, fără măcar să-l fi observat vreodată.
Oprindu-mă aici, lângă tine- un tu abstract, dar prezent-, mă reîntorc acasă…şi reînvăţ cuminte şi atentă lumea din jurul meu. Când eşti dispus să înveţi să asculţi, pare că totul devine mai tolerant şi mai dispus, la rândul său, să-ţi vorbească. Şi tot ce poţi să faci e să te rogi ca în fiecare zi , auzul şi văzul să se ascută în aşa măsură încât să te facă să fii capabil să captezi cât mai mult frumos, cât mai multă lumină, cât mai multe dovezi de viaţă…cât mai mult adevăr.
Să te rupi de iluzie, şi totuşi să rămâi ancorat în concretul simplu…lacul, câmpul şi pădurea în faţă, departe şi norii albi deasupra. Şi vântul şi sunete amestecate care îşi comunică şi care te fac şi pe tine părtaş la taina lor. Clipocitul apei, soarele bland, tihna şi visarea- toate la un loc- aşa trebuie să se simtă atunci când dormi adânc sau când devii conştient din ce în ce mai mult că te întorci acasă, şi cum e când te întorci acasă: e ca atunci când aştepţi ca cerul să se apropie de tine ca să te ia în braţe, şi nu ca să te sfâşie.
Când stăm nemişcaţi şi ascultăm şi vedem, ea vine spre noi natural, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată sau ca şi cum s-ar fi trezit din amorţeala aşteptării. Vine spre noi, conştientă de rolul său, fără reproş, răbdătoare şi statornică. Ne reînvaţă treptat armonia, împăcarea şi capacitatea de a interioriza şi de a personaliza fiecare element exterior.
Ne arată din nou şi din nou, încă o dată şi încă o dată, neobosită, cum să trecem de suprafeţe şi cum să valorificăm, iubind şi percepând frumosul, orice lucru pe care îl considerăm neînsemnat sau peste care trecem, fără măcar să-l fi observat vreodată.
Oprindu-mă aici, lângă tine- un tu abstract, dar prezent-, mă reîntorc acasă…şi reînvăţ cuminte şi atentă lumea din jurul meu. Când eşti dispus să înveţi să asculţi, pare că totul devine mai tolerant şi mai dispus, la rândul său, să-ţi vorbească. Şi tot ce poţi să faci e să te rogi ca în fiecare zi , auzul şi văzul să se ascută în aşa măsură încât să te facă să fii capabil să captezi cât mai mult frumos, cât mai multă lumină, cât mai multe dovezi de viaţă…cât mai mult adevăr.
Să te rupi de iluzie, şi totuşi să rămâi ancorat în concretul simplu…lacul, câmpul şi pădurea în faţă, departe şi norii albi deasupra. Şi vântul şi sunete amestecate care îşi comunică şi care te fac şi pe tine părtaş la taina lor. Clipocitul apei, soarele bland, tihna şi visarea- toate la un loc- aşa trebuie să se simtă atunci când dormi adânc sau când devii conştient din ce în ce mai mult că te întorci acasă, şi cum e când te întorci acasă: e ca atunci când aştepţi ca cerul să se apropie de tine ca să te ia în braţe, şi nu ca să te sfâşie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)