Nu este vorba despre iertarea de sine, este vorba despre rugămintea voluntară sau involuntară de a fi iertat, pentru ceea ce am făcut, pentru ceea ce facem și mai ales, pentru ceea ce vom face. Sunt lucruri și oameni care au venit în viața noastră, care au lăsat urme adânci și care apoi au dispărut. Nu vom înțelege niciodată, oricât de mult am încerca. Faptul că încercăm încă, multă vreme dupa ce au plecat, ne distruge, ne macină puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, orbiți de ură, resentimente și regrete, tulburați de întrebări care rămân fără răspuns.
Este vorba despre a învăța în fiecare zi cum să renunți la autodistrugere și la ruminare, sau spuse în ordinea inversă...Oricum, despre asta este vorba. Nu o să reușim de la început, o să avem tendința să renunțăm de multe ori, o să ne întoarcem în trecut din obișnuință și din teama că fără el, nu mai avem nimic cu care să-l înlocuim, dar în timp toate rănile se vor cicatriza, vom sta undeva în afara lor și le vom contempla cu înțelegere și cu înțelepciunea detașarii. O să înlocuim puterea obișnuinței cu o altă obișnuință, mai sănătoasă. mai liniștită. mai productivă.
Apoi, într-o zi, vom fi de nerecunoscut...și pentru noi și pentru ceilalți. Vom fi mai buni, făcând binele în fiecare moment, pur și simplu, doar pentru că putem, fiindcă undeva acolo în noi este și binele, ascuns și așteptându-ne să fim pregătiți pentru el. Pentru că binele nu e ca răul, Răul e ușor. Dar binele, pentru bine trebuie să muncești , să crezi și să ai înțelepciunea să știi să-l accepți. Binele e greu, dar merită de fiecare dată.