Ce mai citesc I

Tocmai am terminat de citit două carţi: “ The Museum of Innocence” ( Orhan Pamuk) şi “Antéchrista”( Amélie Nothomb). Pe prima am cumparat-o dintr-un magazin de suveniruri din Turcia; auzisem de Orhan Pamuk; ştiam ca este laureat al premiului Nobel şi ca a fost tradus si la noi…am văzut în librării carţile sale…niciodată nu m-am gândit să le cumpăr, este adevărat, dintr-o prejudecată a mea: nu prea îmi place sa citesc scriitori de Nobel; nu ştiu de ce…Nobelul mi se pare punctul ultim, final în care poţi ajunge în orice domeniu…mi se pare că atunci cand îl iei, ai spus tot: nu mai ai nimic de înţeles, de arătat ori de descoperit…mi se pare trist şi atunci îi evit…Totuşi, pe aceasta am cumpărat-o, chiar cu inima deschisă şi cu siguranţa pe care ţi-o dă această atitudine, aceea că o data ce ai terminat-o de citit , e imposibil să fii dezamăgit. Atitudinea aceasta de …inima deschisă se explică şi prin faptul că vizitând Istanbulul, locul unde se petrece acţiunea în roman, am rămas impresionată în cel mai plăcut mod posibil. L-aş mai vizita o data, acum, dupa ce am citit cartea, cu exemplarul meu în mână, urmând harta de la începutul său. Şi tot astfel aş intra în muzeu…singurul din lume în care nu ai voie să intri decât neînsoţit, ascultând şi trăind,într-un cadru de intimitate totală, o poveste care are nevoie de această susţinere palpabilă pentru a-şi demonstra veridicitatea…e atât de fragil şi de vulnerabil adevărul din ea, incat ai senzaţia că numai astfel ar putea dobândi corporalitate; e ca şi cum doar în acest fel ar putea exista convingerea că tot ce s –a intâmplat a fost real. Povestea, atunci când o citeşti, te face sa te îndepărtezi, ca apoi să te apropii mai mult, din ce în ce mai mult, până la confundare. Paradoxal, romantismul din ea este cel care atrage spre real. În mod normal, ar trebui să îndepărteze pentru totdeauna, prin poziţionarea sa în ludic, reverie, vis, abandon. Pe masură ce citeşti, aştepţi această transformare care nu se întâmpla. În schimb, la final, ai impresia că ai citit o relatare-document oficial, un adevăr general valabil, un ceva care a existat, există şi va exista în carne şi oase. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este patetizat, totul este povestit frust, direct, fara ocolişuri, dintr-o suflare. Confesiunea este spovedania unui om convins că a iubit un alt om, complet, convins că nu se va opri niciodată pentru că nu poate şi pentru că nu ştie altfel şi nu vede o alternativă în această lume, demnă de luat în considerare. “A iubi complet”, în definiţia personajului principal masculin înseamnă, pe rând, atracţie, imposibilitatea de a-i scăpa şi lipsa voinţei de a scăpa, abandon, luciditatea pierderii şi a neputinei, durere suportabilă doar prin prezenţa palpabilă a absenţei obiectului dorit, aşteptare voluntară, conştientă, împlinire şi apoi pierdere, după care iarăşi împlinire într-o viată trăită prin amintire. Şi cum poţi să păstrezi vie amintirea altfel decât creând şi bucurându-te de creaţia ta, lăsându-i si pe ceilalţi, pe cei puţini, pe cei aleşi care înţeleg norocul iubirii-boală, să se bucure şi ei la rândul lor? Oricine intră în muzeu şi reuşeşte să prindă esenţa acestei bucurii este un privilegiat într-adevăr. Trebuie să recunosc, că şi dacă n-ai vrea, oricât de multă rezistenţă ai opune, n-ai cum să nu te numeri printre cei care , în final…au inţeles. De aici, nu mai există cale de întors…Şi până la urmă cine ar mai vrea să găsească ieşirea dintr-o capcană atât de necesară? Este intrebarea în adevărul căreia trăieşte personajul şi care reprezintă provocarea bolnavilor care au un singur păcat…acela de “a fi iubit complet”.