În oraşul de pe malul mării, zilele se derulau la fel, molcome, tihnite, într-o armonie perfectă de început de lume. Toată liniştea îşi găsise parcă, locul aici, şi ca orice găsire autentică, vitală, nu se mai încumeta să plece, nici acum, nici niciodată. Strălucirea luminii răbufnea de pretutindeni şi se răsfira calmă şi sigură peste tot si peste toti, făcându-şi simţită prezenţa necugetată ce ajungea să creeze o dependenţa încăpăţânată şi constantă. Strălucirea luminii…aceeaşi strălucire, acelaşi ritm, aceeaşi culoare în briza protectoare, în verdele frunzelor de plop de pe marginea drumului, în valurile parşive, ascunse, în nisipul cald, în privirile deschise, curioase , avide de dor şi de frumos, în pasul apăsat, aparent grăbit şi stângaci, în amorţeala gândurilor nerostite din teamă, din sentimentul inutitlităţii rostirii, din sentimentul inutilităţii cuvântului, în plictisul rutinei zilnice, în comoditatea unei zile răsfăţate şi leneşe pe plajă, în toate visele care nu au avut forţa şi determinarea necesare să se transforme în realitate, şi astfel, să-şi piardă din savoare. Aceeaşi strălucire din ochii ei, o strălucire indescriptibilă, a cărei aură răzbătea prin ochelarii de soare, prin parbrizul de la maşina, dincolo de orizont, luminând autostrada, dincolo, mai departe, mai sus, spre cerul unde intâlnea o alta, compatibilă cu a ei, într-o uniune dureros de completă, de sinceră.
Într-o stare de spirit neunitară, cu fragmente de gând, cuvânt ori imagine, care izbucneau de nicăieri, într-o încăierare convulsivă, continua să meargă, tot înainte, sesizând, fără să vrea apropierea oraşului, vocea liniştii de care vorbeam la început, atrăgând-o mai mult şi mai mult, fără putinţa sau voinţa evadării. Mergea aproape fără ea, mânată de gesturi instinctive, parcă plutind, pierzându-şi din consistenţă, din materialitate, puţin cate puţin, mai aproape de locul ei, locul reîntâlnirii cu locul hipnotizant al mării, cu tonurile de gri şi galben ale cerului, care, cu o rapiditate şi o uşurinţă supranaturale, vor naşte roşul apusului, care, la rândul său, va naşte întunericul nopţii cu lună şi stele, oglindite în acelaşi albastru hipnotizant al mării. Mergea aproape “purtată”, maşinile din jur alcătuind un fel de cortegiu ad-hoc, din când in când trezind-o luminile farurilor sau zgomotul temporar al motorului turat la maxim. Continua, lăsând reflexele şi instinctul s-o ghideze, asteptând răbdătoare ca mintea să i se golească şi ea, aşteptând răbdătoare, calmul şi iresponasabilitatea vidului, pregătindu-se in felul acesta pentru momentul în care va ajunge, şi preaplinul liniştii, împăcării o va remonta, o va recrea, transformând uitarea începutului într-o amintire vie, singura demnă de a fi păstrată în memorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu