Văd în fiecare zi oameni frumoşi care renunţă, care se resemnează din laşitate ori neputinţă. Văd în fiecare zi oameni puternici care nu sunt conştienţi de puterea lor, de capacităţile lor, de intensitatea trăirilor de care sunt capabili, dar de care n-au habar. Văd în fiecare zi oameni care se irosesc înainte de a-şi fi acordat o şansă. Văd în fiecare zi oameni care nu văd şi nu se văd, care nu vor să se vadă sau care nu s-au gândit niciodată că ar putea să facă asta. Văd oameni închişi care tânjesc să fie deschişi, dar care, ori nu (mai) ştiu cum, ori au uitat să fie, neglijându-se, ştergând praful de pe viaţă, ori care nu-şi dau seama după ce anume tânjesc. Văd în fiecare zi oameni care se sabotează din teamă: teama de a (se) pierde, teama de suferinţă, de boală, teama de cădere irecuperabilă, teama de ridicol.
La polul opus, văd oameni care se supraevaluează, care îşi supraevaluează capacităţile, nivelul de esenţă, de profunzime, instrumentele, mijloacele pe care nu le deţin sau le deţin într-o mai mică măsură decât îşi închipuie. Văd oameni care „ supravieţuiesc”, minţindu-se şi minţind, negându-se şi negând. Văd oameni unilaterali, „practici şi eficienţi”. Văd nişte veşnici „învingători”, fără plan, fără metodă, leneşi, comozi, îngâmfaţi, care-i consideră pe toţi ceilalţi aşa cum sunt ei de fapt şi care consideră că totul li se cuvine sau că nimic nu este prea mult ori imposibil. Văd nişte nerealişi candizi şi naivi care aşteaptă toată viaţa un etern început ratat, din varii motive, încununat cu mii de scuze şi acuze.
Nici pe unii, nici pe ceilalţi, nici nu-i condamn, nici nu-i judec. Eu doar spun şi scriu ceea ce văd. Şi dacă spun şi scriu ceea ce văd, o fac pentru că-mi place. Şi-mi mai place să gândesc la ceea ce spun şi scriu. Iar acum, după ce am scris despre ce aveam de spus, mă gândesc la prima categorie şi la ce le-aş spune celor care fac parte din ea, dacă aş fi în postura de a le spune ceva: îmi imaginez că le-aş spune...să se oprească, să se oprească din tot ceea ce făceau, să respire, şi să se uite în jurul lor, să reînveţe cu răbdare culorile, mirosurile, sunetele, clădirile, oamenii. Să-şi acorde răgaz, pentru că îl merită. Şi să facă asta în fiecare zi, pâna la obişnuinţă şi acceptare. Când simt acest lucru, în paralel, să se gândească la lucruri care le fac plăcere şi să le pună în aplicare. Să nu lase apoi nicio zi fără să observe ceva frumos în jurul lor. Să spună o vorbă bună, de încurajare ori de câte ori au prilejul, să zâmbească autentic, nu din gură, ci din ochi, din privire, să nu fie falşi şi să nu le fie teamă. Toţi ceilalţi sunt şi ei la fel de speriaţi şi de pierduţi în veşnice căutări, la fel de schimbători şi de confuzi, la fel de copii ce caută alinare. Să-şi accepte defectele şi să lucreze continuu să le amelioreze. Să-şi accepte şi să-şi valorifice calităţile. Şi astfel, începe un drum timid, de recuperare a frumuseţii amorţite şi a încrederii în sine. Poate dura câteva luni, câţiva ani, sau poate dura o viaţă. Dar şi dacă ar dura o viaţă, sincer, nu văd o altă modalitate mai bună de a trăi, de a ţi-o petrece. Pentru că, în fond şi la urma urmei, dacă tot cred că totul e deja pierdut, ce mai au de pierdut?
Celor din a doua categorie...îmi imaginez că le-aş spune...absolut nimic. Sunt sigură că însăşi experienţa vieţii le va oferi câteva variante brutalo-productive de trezire din amorţeala iluziei. În plus, cuvintele au prea puţină forţă în acest caz. Cei din cea de a doua categorie nu numai că nu ştiu să vadă, nu ştiu nici să distingă sunetele care contează, nici tonalitatea potrivită. Asta nu înseamnă să fim indiferenţi sau pasivi în faţa lor. Acest lucru i-ar încuraja. Într-un mod vehement, le-am putea, totuşi, arăta şi o altă faţă a „iubirii necondiţionate”, am putea ajuta experienţa vieţii, făcând parte din ea, implicându-ne, la propriu, oferind cadou, din când în când, câte o palmă existenţială...Dar,eu doar spun şi scriu ceea ce văd pentru că îmi place.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu