Dintr-o dată în adâncul pădurii

Întotdeauna am trăit cu impresia că pactul cu ficţiunea conţine în sine un paradox, că diferenţa dintre realitate şi ficţiune este infinită, că limita dintre cele două este, practic, imposibil de încălcat.
De fapt, nu cred să existe o relaţie care să se caracterizeze mai evident prin termenul de complementaritate. Paradoxul este doar aparent, superficial. Se spune că, citind, fiecare dintre noi iese pentru un timp din realitate, evadează, ca să folosesc un clişeu, ceea ce dă senzaţia total greşită de abandon, laşitate, resemnare.
Cuvântul cel mai potrivit, însă, în acest context, este distanţare. Cu toţii ştim că, atunci când realitatea nu ne oferă răspunsuri, acest lucru se întâmplă din vina noastră, din incapacitatea personală de a obiectiviza problema. Încercăm prea mult; suntem prea subiectivi.O carte bună este o solutie productivă, O carte bună, după părerea mea, ne oferă evadarea, distanţarea de care avem nevoie pentru a ne putea reîntoarce în realitate mai calmi şi mai lucizi, pregătiţi să ascultăm răspunsurile pe care ni le oferă şi de care avem nevoie.
Iar cei doi duşmani aparenţi se completează, se armonizează şi se echilibrează unul pe celălalt, în acest fel simplu, aproape dezarmant de natural.
O poveste care acaparează, transpune, transformă, oferind posibilitatea unei noi identităţi, manipulând cititorul în acelaşi timp- o astfel de poveste demonstrează complementaritatea dintre realitate şi ficţiune despre care vorbeam la început.
O astfel de poveste este romanul lui Amos Oz, acesta oferind distanţarea perfectă cu scopul reîntoarcerii în exterior schimbat, nou, mai receptiv, mai conectat la tot ceea ce acesta dăruieşte.
Textul este un amplu exerciţiu de imaginaţie care propune şi presupune o lume fără viaţă…Acţiune se petrece într-un sat izolat, înconjurat doar de munţi, un loc în care întunericul este elementul-cheie şi la propriu şi la figurat, un loc blestemat care, într-o noapte, aparent obişnuită, este privat de toate animalele.
Din această noapte, oamenii trăiesc într-un trecut continuu- tristeţea, tăcerea, secretele, ascunzişurile, devenind imperativele unei existenţe monotone, care seamănă mai mult cu somnul sau cu o lungă şi apăsătoare aşteptare.
În mijlocul beznei, doi copii se hotărăsc să dezlege misterul şi să readucă lumina unei inocenţe pierdute, reamintind astfel, că aceasta din urmă este un dar care trebuie prezervat, conservat, protejat.
Scrisă ca pentru copii, clar, limpede, simplu, fără ocolişuri, cartea conţine adevăruri pe care doar o minte de copil le poate accepta cu atâta seninătate. Adultul trist, tăcut, întunecat, care citeşte această fabulă postmodernistă, intră într-un fel de paranteză din care iese, se reîntoarce în lume mai deschis, mai cald, mai inocent.
Carte este, ca orice joc, o provocare pentru aflarea acestui adevăr ce pare a le conţine pe toate cele care contează: inocenţa mai există sau s-a pierdut în întuneric? Şi dacă s-a pierdut, oare poate fi recuperată? Poate…doar cu o schimbare în inimi. (p. 144)