De obicei mă feresc sa scriu texte care nu au strict legătură cu beletristica din mai multe motive, pe care nu este cazul sau momentul să le notez acum, sau poate pe care nu sunt încă pregătită să mi le asum…Totuşi, de data aceasta voi încerca o excepţie, care, poate, cine ştie, va începe să se transforme în mai mult de atât.
Ideea mi-a venit în urma unor discuţii pe care le-am avut şi care s-au dovedit o reală sursă de revigorare a gândirii critice, şi de aceea reconfortante, în acelaşi timp.
Subiectele au fost variate, dar s- a început de la ideea de religiozitate şi modalităţile sale de manifestare, ajungându-se nu ştiu prin ce miracol, la concepte de genul limită, limitare, autolimitare, care nu vor face subiectul acestui fragment. Poate cu o altă ocazie… Bineînţeles ca mobilul discuţiilor a fost cum era şi de aşteptat, sărbătoarea creştină care tocmai s-a încheiat. Nu, nu am vrut să punem din nou accent pe faptul că lumea nu mai e ceea ce a fost, că nu mai există credinţă, că sărbătoarea şi-a pierdut din autenticitate şi valoare, simbolistica sa devenind o palidă amintire pentru nostalgici, nebuni, inadaptaţi etc. Se vorbeşte atât de mult despre aceste lucruri, încât printr-o repetiţie sâcâitoare, chiar s-a ajuns la un fel de indiferenţă, sau în cel mai bun caz, la un soi de plictiseală retroactivă.
Am vorbit despre religiozitate si felul în care ne exprimăm în acest sens, într-o accepţiune mai largă, chiar laică.Am aflat multe opinii interesante care m-au uimit plăcut, pentru că majoritatea lor au fost gândite si experimentate personal. Cu toate acestea, am observat confuzii între a fi religios şi a fi bun, între a fi bun şi a fi milostiv. După părerea mea prima expresie se referă la o acţiune pretenţioasă, exhibiţionistă cu rolul strict de afişare, de demonstraţie, aşa cum a devenit ea astăzi. Nu mai are nicio legătură cu intimitatea şi interiorizarea unei credinţe, dacă a avut vreodată..înclin să cred că nu, şi că această imagine ţine doar de idealismul meu. A fi bun se refera în primul rănd la o calitate nativă care nu se manifestă doar de sărbători, ci mereu, şi cel mai important, în orice context, cu oricine- cu alte cuvinte, ţine de necondiţionare, de gratuitate în cel mai onest si complet înţeles al cuvântului. Acest tip de bunătate, chiar dacă există, nu şi-a făcut simţită prezenţa mai deloc, şi mă gândesc că poate ar trebui, mai mult ca oricând, acum. A treia expresie este, în opinia majorităţii chiar sinonimul perfect (ştiu că teoretic nu există aşa ceva, totuşi aici este foarte plauzibilă exprimarea) a celei de-a doua. În afară acestei confuzii, aş vrea să punctez o definiţie proprie, personală pentru care-mi asum pe deplin responsabilitatea şi pe care o voi exprima cu cea mai mare umilinţă: a fi milostiv egal a-ti fi milă de…pot fi bun cu toată lumea, dar mi-e milă doar de cei care, la propriu nu se pot ajuta singuri. Pentru ceilalti, care pot, dar nu vor, actiunile mele milostive nu numai ca reprezintă o jignire a demnităţii şi a capacităţilor noastre, ca oameni, dar şi o încurajare nesănătoasă şi neproductivă a comodităţii, ca să folosesc un termen discret şi elegant. Cu alte cuvinte, fii milostiv cu cel care nu are mâini să muncească..şi fii bun cu cel care are, nu dându-i o farfurie cu mâncare, ci învăţându-l şi oferindu-i posibilitatea să şi-o procure singur. Poate în felul acesta, cine ştie, cei doi vor descoperi o altă definiţie pentru a fi religios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu