Inimi cicatrizate

Cartea lui M. Blecher, « Inimi cicatrizate », vorbeşte şi se susţine atât de evident singură, încât nu mai are nevoie de nicio recenzie. Iată şi dovada : « …dar apoi, când loviturile s-au înteţit, n-am mai simţit nimic…Ştii ce se numeşte în medicină ţesut cicatrizat ? Este pielea aceea vânătă şi zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri […] Vezi, inimile bolnavilor au primit în viaţă atâtea lovituri de cuţit încât s-au transformat în ţesut cicatrizat…Insensibile la frig…la cald…şi la durere…Insensibile şi învineţite de duritate » ( pag. 236, ed. Minerva, Buc., 1970)

Despre “cum şi ce se citea”

Un articol mai vechi din revista “Dilemateca”, septembrie 2010, pag. 15-19, care se numeşte Lectura clandestină în România comunistă, semnat de doamna prof.univ. Sanda Cordoş. Mi s-a părut scris foarte la obiect, şi de aceea, interesant, util şi accesibil. Iar pentru cei interesaţi de subiect mai în detaliu, există numeroase referinţe ce pot fi consultate.

Mr.Intentional Lauryn Hill

feminismul din mine:))

The Healing Room (live) - Sinead O'Connor

de pe albumul " Faith and Courage"...absolut superb

Suflete cenuşii

…romanul lui Philippe Claudel, « Suflete cenuşii » (« Les âmes grises »), editura Polirom, Buc., 2007, distins în anul 2003 cu premiul Renaudot, si după care s-a făcut şi film cu un scenariu semnat chiar de autor. Într-o lume care tinde din ce în ce mai mult spre dezbinare şi abuzuri gratuite, cartea lui Claudel încearcă să ne reamintească apropierea, ceea ce ne uneşte. Un singur citat-rezumat, în acest sens : « Nu am întâlnit niciodată ticăloşi sau sfinţi. Nimic nu e pe de-a întregul alb sau negru, cenuşiul învinge. Cu oamenii şi sufletele lor e la fel…Eşti un suflet cenuşiu, ca noi toţi. » ( pag. 129)

Cioburi I

Când cobori de pe cel mai înalt vârf al celui mai pătat munte, iei cu tine tot ce-ar fi trebuit să laşi în urmă. Trăieşti un moment, o frântură de viaţă cu o intensitate ruptă, fragmentată, completă…Trăieşti un moment în care înţelegi ce înseamnă fericirea pură, dezgolită. Şi o dată trăită, o cauţi din nou şi din nou, neîncetat în dorinţa absurdă de a retrăi trăitul. La început, nu vine sau nu-i recunoşti tu trecerea, prea preocupat fiind cu a ei căutare. O scapi din mâini printre degete. Realizezi sau nu, tocmai ai pierdut-o. Apoi, după ce disperarea, cu lacrimi şi cuvinte în fapt, s-a transformat într-un abur uşor şi luminos, linguriţa de fericire apare brusc, plictisită probabil de invocaţiile tale repetate, de aceleaşi rugăciuni egoiste şi de acum, uitate. Capul plecat se ridică, ochii tulburi se limpezesc, în locul rânjetului forţat şi fals, de subzistenţă care vrea să fie un zâmbet, larg, autentic în care se asunde Dumnezeu. Cu toată credinţa şi sinceritatea spun că dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu şi să vorbesc cu el, zâmbetul ăsta al fericirii pure de pe chipul tău, ar fi primul loc în care l-aş găsi şi spre care mi-ăaş îndrepta sufletul golit fără teama unui eşec. Corpul vibrează de energie. Simţi cum sângele circulă, trăieşte. Inima învaţă cum să bată. Eşti foc. Eşti un foc minunat ce arde în văzul tuturor, care impune să fie admirat de la distanţă. Iubeşti focul, îl priveşti şi te pierzi în căldura lui, dar nu-l atingi. Te poate omorî. Te poate distruge. Sacrificiul fericirii- intensitatea foculuidin tine, nepăsarea…cu care îţi dai voie chiar şi pentru cât durează o porţie de fericire, să fii cine eşti. Să-ţi reaminteşti omul din tine. E o mare inconştienţă curajul acesta cu care înfrunţi întunericul din jurul tău ce ai lăsat să devină o parte din tine, ca să ieşi spre lumină. Să poţi spune, chiar şi pentru un minut : deci aşa arată omul frumos din mine. Nu am devenit, ci sunt. Acum exist. Exist într-un labirint în care mă las prins inconştient, de fiecare dată în aşteptarea a ceva ce nu pot numi. Îmi repet că, de data asta, doar de data asta, aşteptarea nu mai e aşteptare. Şi dacă nu mai aştept, cum e posibil să mai fiu dezamăgită ? Şi nu mai e dezamăgire.Nu. E doar tristeţe, poate, în gustul amar din gură. Atât. În narcisismul meu, mă gândesc doar la dezamăgire. Azi, însă, nu mi-am mai pus întrebarea de ieri. Doar mi-am amintit-o şi am simţit că ceva nu e cum trebuie să fie. Şi o nouă întrebare i-a luat locul celei vechi. Atunci când nu aştepţi nimic, cum să ţi se dea ceva? Orice. Şi atunci când ţi se dă, cum să ştii să primeşti? Cel mai important e să ştiu să primesc.

“Silence” ( Edgar Lee Masters)

“I have known the silence of the stars and of the sea,
And the silence of the city when it pauses,
And the silence of a man and of a maiden,
And the silence of which music alone finds the word,
And the silence of the woods before the winds of spring begin,
And the silence of the sick
When their eyes roam about the room,
And I ask: for the depths
Of what use is the language?”