„Câmpul electric”

Într-un loc izolat din Canada, unde majoritatea locuitorilor se compune din imigranţi japonezi, Yano îşi omoară soţia şi pe cei doi copii ai săi, după care se sinucide. Cea care reface firul evenimentelor, povesteşte şi arată natura relaţiilor dintre personaje, este Saito.
Aceasta trăieşte într-o casă ce pare demult părăsită, senzaţia fiind dată atât de tatăl paralizat al protagonistei, pe care îl îngrijeşte singură, de când era foarte tânără, precum şi de fratele său mai mic, Stum, mai tot timpul plecat şi stânjenit de situaţia familiei. Eiji este cel de-al doilea frate a lui Saito, care, deşi mort, este mai viu ca niciodată în memoria şi sufletul personajului principal. Sachi este un fel de imagine în miniatură a lui Saito, iar aceasta din urmă simte nevoia să o ajute şi să o protejeze, de cele mai multe ori, deşi observă abilităţile copilului de manipulator şi tendinţa spre dramatizare, care uneori se transformă în episoade isterice. Cele două devin, fără să dorească acest lucru, un fel de detectivi sceptici care vor să „soluţioneze cazul”, aceasta traducându-se de fapt, prin neputinţa de a crede şi de a accepta realitatea unei tragedii care s-a întâmplat sub ochii lor şi care, ar fi putut fi ocolită sau preîntâmpinată. Saito este, la rândul ei, imaginea fetei bătrâne care s-a sacrificat şi care nu a reuşit să scape de sentimentul de culpabilitate în urma morţii lui Eiji, pe care îl idolatrizează şi care o „însoţeşte” şi o „călăuzeşte” în tot ceea ce este, spune şi face. Ea cunoaşte secretele, regretele şi dramele tuturor personajelor, dar nimeni nu pare să o cunoască pe ea. Femeie puternică, sensibilă şi discretă, empatică, dar aparent, mereu rece şi distantă în faţa celorlalţi, Saito are capacitatea de a interioriza, de a analiza, şi prin acestea, de a oferi o perspectivă brutal şi dezarmant de realistă. Observatoare omniprezentă, ea pare să treacă neobservată, aşa cum, paradoxal, reuşeşte să existe intens tensionat în gândurile cititorului. Singurătatea demnă, intimitatea şi trăirea autentică – oricare ar fi natura ei-, îşi fac simţită prezenţa în fiecare frază a acestui roman cu accente de poveste cu detectivi, nuvelă psihologică şi elemente naturaliste, evidente în tulburările psihice ale personajelor.
Kerri Sakamoto, „Câmpul electric”, editura Nemira, Bucuresti, 2006

Voica

Henriette Yvonne Stahl, “ Voica”, BTT, Buc., 2010

p.71 : “Suntem mici, mici de tot, sub cerul plumburiu ce ne acoperă. Îmi pare atât de jos, atât de greu, încât cu sufletul înfricoşat ridic ochii spre el, văzând că nu cade pe noi, înăbuşindu-ne.
Miroase a pământ ud, e linişte, e bine.
Cu răbdare, ploaia cade mărunt.”

Fărâme autentice de simplitate sau aducerea aminte a ceea ce suntem:)

Dintr-o dată în adâncul pădurii

Întotdeauna am trăit cu impresia că pactul cu ficţiunea conţine în sine un paradox, că diferenţa dintre realitate şi ficţiune este infinită, că limita dintre cele două este, practic, imposibil de încălcat.
De fapt, nu cred să existe o relaţie care să se caracterizeze mai evident prin termenul de complementaritate. Paradoxul este doar aparent, superficial. Se spune că, citind, fiecare dintre noi iese pentru un timp din realitate, evadează, ca să folosesc un clişeu, ceea ce dă senzaţia total greşită de abandon, laşitate, resemnare.
Cuvântul cel mai potrivit, însă, în acest context, este distanţare. Cu toţii ştim că, atunci când realitatea nu ne oferă răspunsuri, acest lucru se întâmplă din vina noastră, din incapacitatea personală de a obiectiviza problema. Încercăm prea mult; suntem prea subiectivi.O carte bună este o solutie productivă, O carte bună, după părerea mea, ne oferă evadarea, distanţarea de care avem nevoie pentru a ne putea reîntoarce în realitate mai calmi şi mai lucizi, pregătiţi să ascultăm răspunsurile pe care ni le oferă şi de care avem nevoie.
Iar cei doi duşmani aparenţi se completează, se armonizează şi se echilibrează unul pe celălalt, în acest fel simplu, aproape dezarmant de natural.
O poveste care acaparează, transpune, transformă, oferind posibilitatea unei noi identităţi, manipulând cititorul în acelaşi timp- o astfel de poveste demonstrează complementaritatea dintre realitate şi ficţiune despre care vorbeam la început.
O astfel de poveste este romanul lui Amos Oz, acesta oferind distanţarea perfectă cu scopul reîntoarcerii în exterior schimbat, nou, mai receptiv, mai conectat la tot ceea ce acesta dăruieşte.
Textul este un amplu exerciţiu de imaginaţie care propune şi presupune o lume fără viaţă…Acţiune se petrece într-un sat izolat, înconjurat doar de munţi, un loc în care întunericul este elementul-cheie şi la propriu şi la figurat, un loc blestemat care, într-o noapte, aparent obişnuită, este privat de toate animalele.
Din această noapte, oamenii trăiesc într-un trecut continuu- tristeţea, tăcerea, secretele, ascunzişurile, devenind imperativele unei existenţe monotone, care seamănă mai mult cu somnul sau cu o lungă şi apăsătoare aşteptare.
În mijlocul beznei, doi copii se hotărăsc să dezlege misterul şi să readucă lumina unei inocenţe pierdute, reamintind astfel, că aceasta din urmă este un dar care trebuie prezervat, conservat, protejat.
Scrisă ca pentru copii, clar, limpede, simplu, fără ocolişuri, cartea conţine adevăruri pe care doar o minte de copil le poate accepta cu atâta seninătate. Adultul trist, tăcut, întunecat, care citeşte această fabulă postmodernistă, intră într-un fel de paranteză din care iese, se reîntoarce în lume mai deschis, mai cald, mai inocent.
Carte este, ca orice joc, o provocare pentru aflarea acestui adevăr ce pare a le conţine pe toate cele care contează: inocenţa mai există sau s-a pierdut în întuneric? Şi dacă s-a pierdut, oare poate fi recuperată? Poate…doar cu o schimbare în inimi. (p. 144)

Charles Bukowski

Onest, agresiv, îndrăzneţ, sensibil, instinctual- Charles Bukowski ( „Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri”, ed. Rao, Buc. , 2008): „Este foarte important să nu încerci nimic[...] Aştepţi, şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi un pic.”

„Convorbiri cu Octavian Paler”

„ La noi, în loc să moară, Hamlet s-ar fi dus cu amicii la o bere ca să uite de dilemele lui”
„...există un gen de disperare care te goleşte de teamă”
„ Singura dificultate e una elementară. Cum să vă explic ce nu-mi pot explica nici mie?”
Să pierzi „ puterea de a te minţi...”
„...nu pot da vina pe alţii pentru ce nu am reuşit”
„ Problemele pe care mi le pun eu sunt de altă natură. Mă îngrozesc ura, răutatea, plăcerea de a ridica stâlpi ai infamiei şi de a azvârli cu pietre”. ( Daniel Cristea-Enache, „Convorbiri cu Octavian Paler”, ed. Corint, Buc , 2007)

„Spaima de literatură”

„… a te destăinui deasupra paginii albe care se încăpăţânează să rămână albă, a regreta că nu ai cui să-ţi oferi sufletul în schimbul unui cuvânt scris…”
„...linia obişnuinţei noastre maladive de a aştepta totul de la alţii”
„ Răspunsul meu este că ne lipseşte respectul faţă de noi înşine, faţă de propriile noastre valori şi, avem în plus, blestemul de a ne devora unii pe alţii.” ( Ana Blandiana- „Spaima de literatură”, ed. Humanitas, Buc., 2010)

Ce-am citit şi mi-a rămas…

« Iubirea nu moare niciodată de moarte naturală. »( Anaïs Nin)
« …eu am un capital de singurătate care-mi dă dreptul să vorbesc »
« Te-ai gândit vreodată cum este să iubeşti un bărbat, să fii copleşită de dorinţa de a fi cu el şi să te urci în pat cu altul ? Să-ţi fie sufletul departe, lângă cineva, şi corpul alături de altcineva ? »
« Ce-i aia măsură ? »
« …panica reclamă urgenţa gestului. »
« …cum să-mi treacă mie prin cap ceea ce ce-ţi trece ţie prin cap ? »
« O adevărată prietenie este aceea din poveşti, din basme. Este cea în care prietenul, aşa cum se spune în poveşti, dacă vede că pe batistă au apărut trei pete de sânge, vine. Şi vine de oriunde ar fi el. Şi tu ştii ca va veni. Am simţit această prietenie » ( Aurora Liiceanu- « Prin perdea »)

Inimi cicatrizate

Cartea lui M. Blecher, « Inimi cicatrizate », vorbeşte şi se susţine atât de evident singură, încât nu mai are nevoie de nicio recenzie. Iată şi dovada : « …dar apoi, când loviturile s-au înteţit, n-am mai simţit nimic…Ştii ce se numeşte în medicină ţesut cicatrizat ? Este pielea aceea vânătă şi zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri […] Vezi, inimile bolnavilor au primit în viaţă atâtea lovituri de cuţit încât s-au transformat în ţesut cicatrizat…Insensibile la frig…la cald…şi la durere…Insensibile şi învineţite de duritate » ( pag. 236, ed. Minerva, Buc., 1970)

Despre “cum şi ce se citea”

Un articol mai vechi din revista “Dilemateca”, septembrie 2010, pag. 15-19, care se numeşte Lectura clandestină în România comunistă, semnat de doamna prof.univ. Sanda Cordoş. Mi s-a părut scris foarte la obiect, şi de aceea, interesant, util şi accesibil. Iar pentru cei interesaţi de subiect mai în detaliu, există numeroase referinţe ce pot fi consultate.

Suflete cenuşii

…romanul lui Philippe Claudel, « Suflete cenuşii » (« Les âmes grises »), editura Polirom, Buc., 2007, distins în anul 2003 cu premiul Renaudot, si după care s-a făcut şi film cu un scenariu semnat chiar de autor. Într-o lume care tinde din ce în ce mai mult spre dezbinare şi abuzuri gratuite, cartea lui Claudel încearcă să ne reamintească apropierea, ceea ce ne uneşte. Un singur citat-rezumat, în acest sens : « Nu am întâlnit niciodată ticăloşi sau sfinţi. Nimic nu e pe de-a întregul alb sau negru, cenuşiul învinge. Cu oamenii şi sufletele lor e la fel…Eşti un suflet cenuşiu, ca noi toţi. » ( pag. 129)

“Silence” ( Edgar Lee Masters)

“I have known the silence of the stars and of the sea,
And the silence of the city when it pauses,
And the silence of a man and of a maiden,
And the silence of which music alone finds the word,
And the silence of the woods before the winds of spring begin,
And the silence of the sick
When their eyes roam about the room,
And I ask: for the depths
Of what use is the language?”