Punctul fix

Fiecare dintre noi are o forță de care este sau nu este conștient, are un punct fix la care se întoarce mereu atunci când echilibrul e pe cale să se piardă, atunci când simte alunecarea, căderea în îndepărtarea de ceea ce este, de binele și de frumosul din el.
Dacă nu suntem conștienți, putem deveni și devenim, pentru că descoperim puterea aceasta în momente critice, rămânând adesea uimiți că există.
Dacă suntem deja conștienți de existența ei, suntem cei mai fericiți pentru că i-am descoperit natura, am descoperit ceea ce este, am înțeles, am trăit și trăim hrănind-o și hrănindu-ne din ea atunci când e necesar, când lucrurile se încețoșează înaintea noastră.
Căutăm mereu, obosim căutând, ne zbatem și ne irosim în mustrări, suferințe și lucruri pe care nu le putem schimba, ajungem într-un întuneric nemeritat, pentru că suntem mai mult de atât, merităm mai mult de atât, putem mai mult de atât. Puterea aceasta ne arată de fiecare dată adevărul, atunci când noi l-am uitat.
 Nu oamenii sunt punctele fixe, nimic din ce e muritor nu poate fi un punct fix. Omenii ajută punctul fix, unii oameni, cei pe care viața ni-i trimite ca să aflăm iubirea din noi, iubirea de care suntem capabili, care e acolo, care speră și nu-i e teamă, iubirea care ne face să trăim la potențialul nostru maxim...
Dar nu la oameni ne întorcem sau nu la oameni ar trebui să ne întoarcem, ci la puterea din noi..poate fi orice..poate fi un loc din care ne tragem energia, poate fi un hobby, poate fi un obiect, pot fi toate la un loc și altele de același fel.
 Pentru mine este scrisul. Nu-mi pasă dacă scriu bine sau prost, dacă citește sau nu cineva, dacă place sau nu..eu nu pot să nu scriu...mă simt rău fizic când trece prea mult timp și n-am scris..scriu peste tot, oricum, oricând pentru că mă îmi face bine și atât, scriu pe hârtie, scriu și aici, pentru diversitatea materialului...
 Pentru mine e marea sau orice loc cu o apă care se unește cu cerul în fața mea.
Pentru mine e momentul acela la apus, când soarele e pe jumătate adormit.
Pentru mine e mirosul cafelei dimineața și o carte.
Pentru mine e natura în toate formele ei...blândă, violentă, nu contează...îmi place s-o ascult pentru că mă simt mai aproape de mine.
Sunt atâtea..vedeți? Uitasem, dar punctele noastre fixe nu ne lasă niciodată prea mult timp în derivă. Au grijă sa ne reamintească mereu să ne întoarcem la binele și frumosul din noi.

Nu este vorba despre iertarea de sine, este vorba despre rugămintea voluntară sau involuntară de a fi iertat, pentru ceea ce am făcut, pentru ceea ce facem și mai ales, pentru ceea ce vom face. Sunt lucruri și oameni care au venit în viața noastră, care au lăsat urme adânci și care apoi au dispărut. Nu vom înțelege niciodată, oricât de mult am încerca. Faptul că încercăm încă, multă vreme dupa ce au plecat, ne distruge, ne macină puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, orbiți de ură, resentimente și regrete, tulburați de întrebări care rămân fără răspuns.
Este vorba despre a învăța în fiecare zi cum să renunți la autodistrugere și la ruminare, sau spuse în ordinea inversă...Oricum, despre asta este vorba. Nu o să reușim de la început, o să avem tendința să renunțăm de multe ori, o să ne întoarcem în trecut din obișnuință și din teama că fără el, nu mai avem nimic cu care să-l înlocuim, dar în timp toate rănile se vor cicatriza, vom sta undeva în afara lor și le vom contempla cu înțelegere și cu înțelepciunea detașarii. O să înlocuim puterea obișnuinței cu o altă obișnuință, mai sănătoasă. mai liniștită. mai productivă.
Apoi, într-o zi, vom fi de nerecunoscut...și pentru noi și pentru ceilalți. Vom fi mai buni, făcând binele în fiecare moment, pur și simplu, doar pentru că putem, fiindcă undeva acolo în noi este și binele, ascuns și așteptându-ne să fim pregătiți pentru el. Pentru că binele nu e ca răul, Răul e ușor. Dar binele, pentru bine trebuie să muncești , să crezi și să ai înțelepciunea să știi să-l accepți. Binele e greu, dar merită de fiecare dată.

Am…plus participiu trecut

Am rănit un sâmbure de caisă cu zâmbetul meu pe jumătate, ironic şi imatur…am ucis un melc în drumul meu grăbit şi nehotărât…am sărat o cireaşă amară în visul meu fad şi incoerent…m-am răzbunat pe frumuseţea cerului cu nori împlumburaţi şi ploieticiţi… m-am răstit la candoarea globului de cristal fin până ce l-am distrus…am spart toate tonalităţile, mirosurile şi imaginile lumii; le-am pisat şi apoi le-am topit în sânge pe care l-am scurs semi-atentă şi semi-responsabilă într-un tub pe care îl port legat de un şnur invizibil la gât… am descătuşat toate ororile şi bucuriile şi le-am unit apoi laolaltă pentru că nu poţi plânge fără să râzi şi nu poţi râde fără să plângi…am irosit toate gândurile, ideile, şansele, iubirile posibile…le-am aruncat nepăsătoare într-un colţ, ca apoi să-mi pară rău, dar nu pentru că-mi păsa, ci pentru că mă plictiseam. Am rănit, ucis, sărat, răzbunat, răstit, spart, descătuşat, irosit, aruncat…razele palide ale începutului căruia nu i-am dat nicicând o şansă.

Would you listen to me?

Would you listen to me? Would you trust me with this one right here? If you just listened for a bit, for a little while, with patience and paying attention...everything would stop and you'll be able to hear...; in between all these loud voices that don't say anything, you'd have the surprise of hearing whispers that say everything there is to say. And when you hear that, you begin to feel, you begin to feel me, to feel that you know me and that you get me and that you really see me. There's no fear, or shame...you just look at me and see me. And when you do that, you begin to breathe, step by step, enjoying every new sound, colour , smell. And when you begin to breathe, you feel the real life in your blood, in your body...and everything around just flourishes and starts breathing with you at the very same moment. And you get to live this great, unspeakable harmony. Everything combining with everything; everything matching everything. And once you acknowledge this, you just can't go back again. Because it's perfect, and you can't go any further than perfect. So...would you just listen to me? I hear the voices that matter, I see the simplicity and the beauty of it all, I can elope from a reality that can kill, destroy, burn all those voices that matter. It's for them that I'm fighting so badly, because I want to hear them still, no matter what. And now I want you to hear tem too...because I think I'm selfish and I think that if I show this to you, we can be happy. So...would you just listen to me? For a while...breathe and hae a little bit of patience and trust me...Can you do that, please? P.S. : I could have given you so much more...

cantec de leagan fara diacritice si majuscule

intunericul noptii se tese voluptos in parul tau la fel de intuneric. o lumina aproape oarba, indepartata, dintr-un alt capat de lume se rasuceste stingherita si stinghera pe peretele-fereastra-perdea. raza ei generoasa ne acopera blanda si ne respira pe amandoi aruncandu-ne intr-un vesnic ne-timp. totul e suspendat- obiecte, lumina si intuneric; eu, tu, acum noi, poate inlantuiti asa cum stam pe podea, cu fruntile atingandu-se, cu mainile cautandu-se, prea tematori de puterea si intensitatea adevarului din priviri. intr-un contratimp indecis, nu renuntam. acelasi sunet continuu, neobosit, ne desmiarda sufletele, ne iroseste caldura, ne transfigureaza mintile. sunet, lumina, culoare- toate in intunericul parului tau. umar primitor. brat generos. nu ma mai privesti. dar ma cauti in asa fel incat sa ma gasesti. aici, acum, in momentul noptii acesteia, imi gasesc, in sfarsit, odihna. iubirea, ca fericirea, e inconsecventa si inconstanta. iubesc momentul asta pentru ca simt cu adevarat ca te iubesc. iar faptul ca din momentul asta ramane doar, poate, amintirea, e dovada faptului ca am iubit cu adevarat. franturile de iubire sunt iubire in starea ei netematoare, pura. orice altceva mi se pare o minciuna. de aici respingerea, uneori, repulsia. gandurile mele se nasc in mintea ta sau poate invers. ne inghite noaptea, aici in camera, acum a noastra, maine, a mea.inimile noastre dezgolite, caldura, emotia, apoi, linistea, nepasarea, sentimentul ca nimic si nimeni nu mai conteaza. ne iubim asa cum stam acum, unul langa altul, eu cu capul pe umarul tau. doar atat mai vad in intuneric, si mai simt pe strada intr-un alt intuneric, al altei nopti, mana ta facand-o pumn pe-a mea ca sa nu cada…ca sa nu cad. cand stau aici , in intunericul noptii care se tese voluptos..etc…etc…, in raza de lumina care ma consuma, regasesc intunericul din parul tau intunecat. si nu-mi mai trebuie nimic. te invoc scriind. obosesc. tu vii. pot sa dorm acum, cu gandul tau veghiind asupra mea.
29.12.2012

Inspiration

Je transcris ici ce que j’ai noté hier dans un bar, assise à une table, en regardant la rue avec ses passants, les immeubles et le beau ciel de janvier; il faut mentionner que je lisais en buvant une bière et en fumant une cigarette; comme je n’avais pas de papier sur moi, j’ai écrit les mots sur la feuille blanche à la fin du livre:
J’ai toujours été une femme de passage, en passage. Je n’ai jamais pu espérer que devenir un être de passage, en passage. Comme on considère maintenant les choses, c’est la seule ambition réaliste. Une autre ambition que je ne sais pas comment définir c’est d’écrire ces phrases en roumain. J’ ai essayé. Je mens. Je n’ai pas essayé; mais même si j’avais essayé, je n’aurais pas pu cru le pouvoir faire. Je ne sais pas pourquoi. Je l’ignore, ou bien, peut-être que je me mens encore; je ne peux que l’ignorer. Que faire? Commnet s’y prendre? Je ne comprends rien. Seulement la lumière qui pénètre les vitres, seulement la froideur qui ne peut pas se transformer maintenant en chaleur. Je la cherche toujours cette chaleur, pas à l’extérieur, mais à l’intérieur. Je n’y peux rien. Ce moment-ci c’est celui qui me mène, qui me trouble et me hante. Je ne vis que ce présent, qui dans le grand passage, ne représente qu’une miette.
Je n’ai plus de papier pour rêver mes rêves. Je vois seulement les colombes blanches s’envoler.
12.01.2012

La o cafea

Îmi face o deosebită plăcere să mă întâlnesc, să-mi dau întâlnire „la o cafea”, cu buzele oamenilor...da, exact, cu buzele oamenilor. Să explic...mi se întâmplă, nu-mi dau seama dacă des, dacă rar, dar mi se întâmplă să mă găsesc în locuri „populate”, adică cu mulţi oameni- şi când folosesc un termen ca „populate”, vreau să spun, de fapt, prea mulţi pentru gustul meu. Desigur, de foarte multe ori , astfel de locuri îmi plac, mă încarcă cu energie pozitiva şi am sentimentul că ..etc, etc...Dar uneori, amorţesc, sau momentele amorţesc în astfel de locuri. Nu se mai aude muzica, dar oamenii continuă să se mişte. Toţi oamenii-cei mici din televizorul-gigant, cei mari dinăuntru, de lânga mine, cei de nedefinit , de afară care se văd pe geam printre aburi desfătaţi de fum. Nu se mai aud nici râsetele, nici ciocniturile sticleleor, nici cuvintele ţipate, nici cele şoptite. E o tăcere deplină în mintea mea. Eu nu mai aud nimic. Văd. Inţeleg. Sesizez. Dar nu mai aud nimic. Si văd din nou...perechi de buze mişcându-se...unele încet, dulce, aşa ca şi cum ar spune o poveste unui copil curios să vadă ce se mai întâmplă; altele important, autoritar ca şi cum ceea ce ar spune ar fi vital pentru a inţelege cele mai complexe, delicate aspecte ale vieţii aşa cum o ştim cu toţii; unele senzual, carismatic, ca şi cum ar dori să atragă dorinţa spre ele măcar pentru o seară; altele plin, dezvăluind dinţii, limba etc. etc.; unele vulgar, altele timid; unele indiferent, altele prea afectat, care prea doresc să (se) convingă de ceea ce rostesc. Îmi plac momentele astea „de cafea”, când sunete şi cuvinte se estompează, şi rămân doar buzele care se mişcă. Iubesc momentele astea, chiar dacă nu le iubesc, chiar dacă nu mă încarcă cu energie pozitivă, chiar dacă...dar le iubesc pentru că îmi permit să mă distanţez fără să fi plecat, pentru că îmi dăruiesc libertatea unei clipe de respiro absolut necesare pentru a vedea, a inţelege, a sesiza, a selecta...cele mai frumoase, autentice şi calde buze...iar aici , la selecţie e cel mai simplu...le dau la o parte pe toate cele care se mişcă în toate felurile enumerate mai sus, ca să le găsesc pe cele care se mişcă fără să rostească un singur cuvânt. Unele care să se potrivească, scuzaţi-mi cacofonia:), cu tăcerea...

Cu trenul

Îmi place să călătoresc cu trenul. Poate pentru că îmi dă constant senzaţia de infinitate şi de diversitate de posibilităţi. Poate pentru că în tren simt că nimic nu se sfârşeşte niciodată şi că acest nimic nu suferă transformări pe parcurs, în drumul său.
E ceva calmant, liniştitor, aproape terapeutic în mersul acesta, mereu acelaşi şi totuşi altfel, cu lumea din afară, privită pe geam, dintr-un interior confortabil, sigur , la adăpost.
E o senzaţie de detaşare, de plutire, de întoarcere în sine, şi în acelaşi timp, de armonizare şi de iubire cu şi pentru tot şi toţi.
E un sentiment dezarmant de libertate, ca efect al neputinţei şi al unei inţelepciuni ce vine, la rândul său, dintr-o conştientizare asumată şi dintr-o înţelegere reală a lucrurilor...Libertatea începutului, libertatea de a-mi îngădui sa fiu eu însămi în esenţă pură pentru două-trei, zece ore, care par infinite şi care îşi fac loc în mine ca să rămâna şi după ce cobor pentru mult, mult timp încă; libertatea de a visa în tihnă, fără întrerupere sau vinovaţia că „pierd timpul aiurea”; libertatea de a admira şi de a aprecia simplitatea; libertatea de a fi recunoscătoare pentru ceea ce mi se dă, pentru că pot să văd şi să simt ceva ce nu poate şi nici nu se vrea a fi exprimat.
E ceva ce seamănă a oboseală de alint...Oboseala de alint este ceva reconfortant, care mă remontează, care mă umple de energie pozitivă, care mă ajută să uit ceea ce este de uitat şi-mi reaminteşte ceea ce este menit şi merită să rămână: întunericul nopţii cu amorţeala firavă şi muzică în caşti; capul ce se odihneşte pe umărul persoanei fără de care mi se pare ca nu pot trăi; intimitatea caldă a locului; lumina de început a zilei, cu cer roşu; privirea în care m-am pierdut iremediabil, pentru totdeauna, pe care îmi spun că mâine, sigur mâine, o voi uita, dar care rămâne cu mine, în mine toata viaţa, şi cu puţin noroc, şi după...; lumina cealată a zilei, matură, maternă; cartea pe care nu o pot închide pentru că asta ar fi ca şi cum m-aş închide pe mine, ca şi cum m-aş nega şi m-aş respinge pe mine şi o lume intreagă..şi cum m-aş mai putea defini daca aş face asta? Ce altă călătorie mi-ar mai fi îngaduită?

Nuişti cu n vs. Daişti cu...d

Educaţia, şi mai ales educaţia de natură religioasă, ca să nu zic creştină, ne-a învăţat, din păcate, două lucruri extrem de periculoase, pentru că ele se bat cap în cap cu ceea ce ne face oameni şi umileşte tocmai frumuseţea de a fi ceea ce suntem. Este vorba despre reprimare şi culpabilizare. Totul începe, înca de când suntem copii cu nu; în afară de primul cuvânt pe care-l învăţăm şi-l rostim, şi care, de obicei este mama, al doilea este invariabilul nu, care începe să guverneze, încet şi sigur, mediul în care trăim, oamenii pe care îi cunoaştem, situaţiile de viaţă prin care trecem.
Cum poate fi o existenţă condusă sub auspiciile lui nu altfel decât coercitivă, limitată, inhibatoare şi în care teama, teama de orice, inclusiv, cea mai grea, cea de sine, domneşte peste tot sufocând sufletul şi anihilând gândirea şi visarea? Cum poate fi o astfel de existenţă altfel decât inacceptabilă, intolerabilă, insuportabilă? Şi totuşi...se pare că este, în majoritatea cazurilor. Nu cred că ar trebui să fie, dar este...Ca un semn prevestitor, citesc un articol, -de fapt este un sondaj- în care pe un ton victimizator( nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar ar trebui să existe, întrucât altul mai bun în acest context nu prea mai e) suntem anunţaţi că depresia este boala psihică numărul unu in lume. Şi folosesc şi eu cuvântul nu, dar de data aceasta pe post de confirmare pozitivă: pai cum să nu fie? Cand am fost şi suntem învăţaţi să nu fim oameni, să negăm tot ceea ce este uman în noi şi tot ceea ce ne face naturali, disponibili şi frumoşi...Nu ai voie să stai cu coatele pe masă când mănânci...nu ai voie să faci mizerie...nu ai voie să fii obraznic...nu ai voie să deranjezi pe nimeni, pentru că nu se face...nu ai voie să te scobeşti în nas pentru că nu e frumos...nu ai voie să te cerţi, să te baţi sau să ripostezi în vreun fel pentru că nu aşa procedează oamenii civilizaţi...Oamenii civilizaţi sunt...civilizaţi, adică zâmbesc mereu în gol, vorbesc şi se poartă politicos, sunt buni creştini, adică merg la biserică, asta înseamnă,- dar merg din frică şi ca să li se spele păcatele pe care nici măcar nu şi-au îngăduit să le săvârşească,- sunt mereu corecţi, cinstiţi şi buni, mai puţin cu ei înşişi, mai mult cu ceilalţi- validarea socială fiind mereu un must be în cazul nuiştilor (= cei care l-au adoptat pe nu ca stil de viaţă). Nu devine atât de molipsitor din cauza generalizării şi autosugestiei, incât uneori, un om care l-a adoptat pe da, pentru că a avut norocul unui altfel de educaţie, de mediu, sau pur şi simplu, în acest fel s-a educat,- un astfel de om poate pica şi el pe partea cealaltă uneori...Dar asta e mai puţin important; important e să-şi revină în simţiri şi să-şi aducă aminte că nu e nici nebun, nici antisocial, nici inadaptat, nici inadecvat, atunci când este, de fapt, doar diferit, adică om. Trebuie să-şi amintească mereu că diferenţele sperie...în primul rând pentru că în ele se simte acel altceva dorit, dar pe care nu toţi au curajul să-l trăiasca, în al doilea rând pentru că diferenţele arată adevăruri, iar adevărurile nu pot fi niciodată altfel decât incomode...
Atunci când nu mă neg, când nu-mi reprim nevoile şi plăcerile şi nici nu mă simt vinovat că le am, atunci devin mai om, mai în contact cu natura, mai frumos, chiar mai aproape de divinitatea care m-a creat şi care mă iubeşte aşa cum sunt, tocmai pentru că m-a creat şi mă cunoaşte şi mai ales, mă acceptă...Când sunt furios, am dreptul să fiu furios, să înjur, să sparg lucruri, să plâng...când urăsc, urăsc cu tot sufletul, la fel când sufăr sau iubesc, când mănânc, beau, călătoresc, ascult muzică, vorbesc, scriu, fac dragoste etc.- pe toate le fac şi le trăiesc cu intensitatea plăcerii pe care o merită viaţa în semn de mulţumire şi recunoştintă pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi...
Eu nu-i judec nici pe unii, nici pe alţii, dar cred că uneori, eu personal, simt nevoia să scriu, în felul acesta amintindu-mi din ce categorie fac parte...Cred că necivilizaţii n-ar trebui să uite niciodată ca sunt necivilizaţi, şi că civilizaţii, nuiştii, prin ceea ce nu fac în fiecare zi aduc o ofensă gravă frumuseţii şi simplităţii vieţii şi că respectul de sine este direct proporţional cu abilitatea de a nu aduce jigniri umilitoare propriei naturi umane, pe care au ales s-o încorseteze, omorând-o puţin câte puţin, spunându-şi lor inşişi nu.

Clişeul care spune adevărul

„ Dacă aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Am auzit de-atâtea ori fraza asta...în filme proaste, de mâna a doua, în versurile vreunui „hit”, în vreo declaraţie de amor făcută de vreun personaj al cărui vocabular nu conţine mai mult de cincizeci de cuvinte, aceleaşi cincizeci de cuvinte...Le-am auzit şi le-am răsauzit, şi de fiecare dată mă pufnea râsul, gândindu-mă sarcastic, cu o superioritate îndoielnică, „ce clişeu”. Şi este un clişeu, a fost un clişeu şi va fi un clişeu...Nu am crezut însă niciodată că ar putea fi ceva mai mult de atât. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că poate la mijloc este vorba doar de sinceritate pură care nu ştie să se exprime altfel, mai original, mai creativ, mai pretenţios, probabil...Nu m-am gândit că atunci când simţi ceva puternic, intens şi dureros de autentic, fără putinţă de scăpare, nu mai ştii ce să zici, toate cele cincizeci de cuvinte se transformă, pe nesimţite, în zero cuvinte, şi că tot ce-ţi poate ieşi din gură este un banal, nenorocit de clişeu...Poate că aşa se recunoaşte autentiticitatea, poate că aşa se recunoaşte un sentiment ne-clişeu, o privire ne-clişeu, un gând ne-clişeu, o emoţie ne-clişeu, un...ne-clişeu. Şi atunci, poate că, înainte de a pufni în râs, ar fi indicat să tragi aer în piept şi să te uiţi cu atenţie la omul care l-a rostit...să-l priveşti şi să-l vezi...să-i priveşti ochii...să-i priveşti şi să-i vezi privirea, să-i asculţi tonalitatea şi ritmul din glas şi să judeci pentru tine însuţi. Cine ştie? Poate vei avea norocul unui moment miraculos, de magie, venit dintr-o altă lume, aceeaşi lume care pare atât de îndepărtată, dar în care te refugiezi chiar şi acum, când stai lânga mine, un „mine” abstract si confuz, acelaşi care a rostit: „ daca aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Dacă nu te pufneşte râsul, aşa cum am făcut eu, şi faci parte din aceia care sunt atenţi şi văd, atunci poate vei avea o inspiraţie de moment şi vei răspunde cu un alt banal , nenorocit de clişeu: „ Şi cine te opreşte să nu rămâi?”

De citit, de ascultat, de imaginat...de realizat

Văd în fiecare zi oameni frumoşi care renunţă, care se resemnează din laşitate ori neputinţă. Văd în fiecare zi oameni puternici care nu sunt conştienţi de puterea lor, de capacităţile lor, de intensitatea trăirilor de care sunt capabili, dar de care n-au habar. Văd în fiecare zi oameni care se irosesc înainte de a-şi fi acordat o şansă. Văd în fiecare zi oameni care nu văd şi nu se văd, care nu vor să se vadă sau care nu s-au gândit niciodată că ar putea să facă asta. Văd oameni închişi care tânjesc să fie deschişi, dar care, ori nu (mai) ştiu cum, ori au uitat să fie, neglijându-se, ştergând praful de pe viaţă, ori care nu-şi dau seama după ce anume tânjesc. Văd în fiecare zi oameni care se sabotează din teamă: teama de a (se) pierde, teama de suferinţă, de boală, teama de cădere irecuperabilă, teama de ridicol.

La polul opus, văd oameni care se supraevaluează, care îşi supraevaluează capacităţile, nivelul de esenţă, de profunzime, instrumentele, mijloacele pe care nu le deţin sau le deţin într-o mai mică măsură decât îşi închipuie. Văd oameni care „ supravieţuiesc”, minţindu-se şi minţind, negându-se şi negând. Văd oameni unilaterali, „practici şi eficienţi”. Văd nişte veşnici „învingători”, fără plan, fără metodă, leneşi, comozi, îngâmfaţi, care-i consideră pe toţi ceilalţi aşa cum sunt ei de fapt şi care consideră că totul li se cuvine sau că nimic nu este prea mult ori imposibil. Văd nişte nerealişi candizi şi naivi care aşteaptă toată viaţa un etern început ratat, din varii motive, încununat cu mii de scuze şi acuze.

Nici pe unii, nici pe ceilalţi, nici nu-i condamn, nici nu-i judec. Eu doar spun şi scriu ceea ce văd. Şi dacă spun şi scriu ceea ce văd, o fac pentru că-mi place. Şi-mi mai place să gândesc la ceea ce spun şi scriu. Iar acum, după ce am scris despre ce aveam de spus, mă gândesc la prima categorie şi la ce le-aş spune celor care fac parte din ea, dacă aş fi în postura de a le spune ceva: îmi imaginez că le-aş spune...să se oprească, să se oprească din tot ceea ce făceau, să respire, şi să se uite în jurul lor, să reînveţe cu răbdare culorile, mirosurile, sunetele, clădirile, oamenii. Să-şi acorde răgaz, pentru că îl merită. Şi să facă asta în fiecare zi, pâna la obişnuinţă şi acceptare. Când simt acest lucru, în paralel, să se gândească la lucruri care le fac plăcere şi să le pună în aplicare. Să nu lase apoi nicio zi fără să observe ceva frumos în jurul lor. Să spună o vorbă bună, de încurajare ori de câte ori au prilejul, să zâmbească autentic, nu din gură, ci din ochi, din privire, să nu fie falşi şi să nu le fie teamă. Toţi ceilalţi sunt şi ei la fel de speriaţi şi de pierduţi în veşnice căutări, la fel de schimbători şi de confuzi, la fel de copii ce caută alinare. Să-şi accepte defectele şi să lucreze continuu să le amelioreze. Să-şi accepte şi să-şi valorifice calităţile. Şi astfel, începe un drum timid, de recuperare a frumuseţii amorţite şi a încrederii în sine. Poate dura câteva luni, câţiva ani, sau poate dura o viaţă. Dar şi dacă ar dura o viaţă, sincer, nu văd o altă modalitate mai bună de a trăi, de a ţi-o petrece. Pentru că, în fond şi la urma urmei, dacă tot cred că totul e deja pierdut, ce mai au de pierdut?

Celor din a doua categorie...îmi imaginez că le-aş spune...absolut nimic. Sunt sigură că însăşi experienţa vieţii le va oferi câteva variante brutalo-productive de trezire din amorţeala iluziei. În plus, cuvintele au prea puţină forţă în acest caz. Cei din cea de a doua categorie nu numai că nu ştiu să vadă, nu ştiu nici să distingă sunetele care contează, nici tonalitatea potrivită. Asta nu înseamnă să fim indiferenţi sau pasivi în faţa lor. Acest lucru i-ar încuraja. Într-un mod vehement, le-am putea, totuşi, arăta şi o altă faţă a „iubirii necondiţionate”, am putea ajuta experienţa vieţii, făcând parte din ea, implicându-ne, la propriu, oferind cadou, din când în când, câte o palmă existenţială...Dar,eu doar spun şi scriu ceea ce văd pentru că îmi place.

Reîntâlnire ( prima parte)

În oraşul de pe malul mării, zilele se derulau la fel, molcome, tihnite, într-o armonie perfectă de început de lume. Toată liniştea îşi găsise parcă, locul aici, şi ca orice găsire autentică, vitală, nu se mai încumeta să plece, nici acum, nici niciodată. Strălucirea luminii răbufnea de pretutindeni şi se răsfira calmă şi sigură peste tot si peste toti, făcându-şi simţită prezenţa necugetată ce ajungea să creeze o dependenţa încăpăţânată şi constantă. Strălucirea luminii…aceeaşi strălucire, acelaşi ritm, aceeaşi culoare în briza protectoare, în verdele frunzelor de plop de pe marginea drumului, în valurile parşive, ascunse, în nisipul cald, în privirile deschise, curioase , avide de dor şi de frumos, în pasul apăsat, aparent grăbit şi stângaci, în amorţeala gândurilor nerostite din teamă, din sentimentul inutitlităţii rostirii, din sentimentul inutilităţii cuvântului, în plictisul rutinei zilnice, în comoditatea unei zile răsfăţate şi leneşe pe plajă, în toate visele care nu au avut forţa şi determinarea necesare să se transforme în realitate, şi astfel, să-şi piardă din savoare. Aceeaşi strălucire din ochii ei, o strălucire indescriptibilă, a cărei aură răzbătea prin ochelarii de soare, prin parbrizul de la maşina, dincolo de orizont, luminând autostrada, dincolo, mai departe, mai sus, spre cerul unde intâlnea o alta, compatibilă cu a ei, într-o uniune dureros de completă, de sinceră.
Într-o stare de spirit neunitară, cu fragmente de gând, cuvânt ori imagine, care izbucneau de nicăieri, într-o încăierare convulsivă, continua să meargă, tot înainte, sesizând, fără să vrea apropierea oraşului, vocea liniştii de care vorbeam la început, atrăgând-o mai mult şi mai mult, fără putinţa sau voinţa evadării. Mergea aproape fără ea, mânată de gesturi instinctive, parcă plutind, pierzându-şi din consistenţă, din materialitate, puţin cate puţin, mai aproape de locul ei, locul reîntâlnirii cu locul hipnotizant al mării, cu tonurile de gri şi galben ale cerului, care, cu o rapiditate şi o uşurinţă supranaturale, vor naşte roşul apusului, care, la rândul său, va naşte întunericul nopţii cu lună şi stele, oglindite în acelaşi albastru hipnotizant al mării. Mergea aproape “purtată”, maşinile din jur alcătuind un fel de cortegiu ad-hoc, din când in când trezind-o luminile farurilor sau zgomotul temporar al motorului turat la maxim. Continua, lăsând reflexele şi instinctul s-o ghideze, asteptând răbdătoare ca mintea să i se golească şi ea, aşteptând răbdătoare, calmul şi iresponasabilitatea vidului, pregătindu-se in felul acesta pentru momentul în care va ajunge, şi preaplinul liniştii, împăcării o va remonta, o va recrea, transformând uitarea începutului într-o amintire vie, singura demnă de a fi păstrată în memorie.

Subiectiv ( Irelevanţă subiectivă)

Artiştii sunt oameni de o hipersensibilitate inacceptabilă şi impardonabilă pentru orice societate în orice perioadă, care, pentru a supravieţui, au creat o lume a lor, în care detaliul frumosului provoacă necontenit măreţia vulgară a urâtului. Iar cei care se hrănesc din arta lor sunt dovada acestei lumi, evident mai onestă şi mai vulnerabilă la exterior.
Aceştia, împreună, realizează viaţa, nu ideală şi idealizată, după cum s-ar crede, ci aşa cum este ea, autentică, dar care nu se vede decât uneori aşa cum este, deoarece toţi oamenii se nasc orbi şi doar câţiva reuşesc, pe parcurs, să transforme handicapul în avantaj. Unii scriu, alţii citesc…şi astfel rezistă. Sunt singurele cazuri în care rugăciunea capătă un sens, iar efectul ei se simte în existenţa vieţii-creaţie. Atât un artist, cât şi un consumator de artă cunosc şi înţeleg, sunt conştienţi de respectul şi de responsabilitatea valorizării creaţiei lor. Nu fug de ea, ci o înfruntă. N-o irosesc, ci o ascultă ca să ştie cum s-o crească. N-o umilesc, neacordându-i atenţie. N-o resping din comoditate, ci o îmbrăţişează de fiecare dată, în fiecare contrast ori asemănare. Cu ea nu se joacă, ci o iau în serios, aşa cum numai copiii îşi iau în serios jocul şi jucăriile ridicand, construind realităţi imperceptibile, dar singurele care contează. Nu-i arată lipsă de respect, nu-i calcă frunzele umede şi iubirea caldă în picioare, pentru că primul ştie că de aici îi vine inspiraţia, iar cel de-al doilea este veşnic recunoscător pentru aceasta din urmă. N-o urlă în exterior, ci în interior, unde intensitatea este inimaginabilă. Eu nu ştiu să văd şi să înţeleg viaţa decât prin aceste două perspective care, până la final devin una singură. Orice alt fel de existenţă mi se pare un fals călduţ pe care nu-l condamn, dar pe care nu-l înţeleg şi la care n-am ştiut niciodată să mă adaptez. Nu o să-mi pară rău decât atunci când, cine ştie prin ce blestem, voi orbi din nou, ca la început, când m-am născut şi căutam cu disperare armonia şi împăcarea luminii.

Poveste

Două femei : una mai în vârstă cu chipul senin, cu privirea luminoasă şi deschisă, fără nicio umbră de întuneric; cealaltă, tânără, frumoasă, dar de o frumuseţe rece şi distantă, cu privirea amorţită de aşteptare. Cea din urmă: iertaţi-mă, stau şi mă uit la dv de ceva vreme şi nu pot inţelege… cum să invăţ lumina din ochii dv? Prima: fiecare cuvânt rostit, fiecare gând gândit si fiecare sentiment trăit sunt percepţii şi reflecţii ale frumuseţii ..respingerea naturală a urâtului e un exerciţiu de voinţă care se perfecţionează toată viaţa; pentru început, este suficient să te saturi de întinarea care te minte… atunci o să începi să zâmbeşti pur şi simplu; în scurt timp, fiecare zâmbet de fiecare zi se va aşterne pe chipul tău, puţin câte puţin, sub forma unei licăriri care va ajunge în final strălucirea pe care o merită ochii tăi.

Je ne sais plus comment prier

Te regăsesc acolo unde eu nu mă mai regăsesc. Te regăsesc în tot ce înseamnă lumină. Te regăsesc în fiecare privire care ştie să zâmbească. Te regăsesc în fiecare picătură de rouă. Te regăsesc în glasul care ştie să supună fără să rănească. Te regăsesc în fiecare gest de bunătate. Te regăsesc acolo unde am învăţat că ura înseamnă ură de sine. Te regăsesc în mângâierea care alină. Te regăsesc în priviri care nu au uitat cuvântul. Te regăsesc în fiecare cuvânt mare pe care-l folosim şi căruia i-am uitat înţelesul. Te regăsesc în partea vulnerabilă din mine care nu vrea şi nu poate să mintă. Te regăsesc pe drumul pe care nu am voie să-l rătăcesc. Te regăsesc acolo unde am uitat frica şi suferinţa. Te regăsesc în sunetul muzicii care mă curăţă şi mă vindecă. Te regăsesc acolo unde inconştienţa de a nu renunţa la iubire se îngemănează cu toate răsăriturile din lume. Te regăsesc în tot ceea ce-mi reaminteşte cu răbdare că nu am voie să te uit, pentru că atunci când se va întâmpla asta, orice prăpastie va fi şi ultima. Te regăsesc în mine atunci când mă deosebeam atât de mult de tine.. Toate acestea sunt dovada faptului că orice adevăr, atunci când este rostit, se transformă în minciună.

Doar linişte…

Rareori se întâmplă să trăim senzaţia reîntoarcerii acasă, familiaritatea reîntoarcerii, liniştea inconştientă a siguranţei depline şi de necontestat.
Când stăm nemişcaţi şi ascultăm şi vedem, ea vine spre noi natural, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată sau ca şi cum s-ar fi trezit din amorţeala aşteptării. Vine spre noi, conştientă de rolul său, fără reproş, răbdătoare şi statornică. Ne reînvaţă treptat armonia, împăcarea şi capacitatea de a interioriza şi de a personaliza fiecare element exterior.
Ne arată din nou şi din nou, încă o dată şi încă o dată, neobosită, cum să trecem de suprafeţe şi cum să valorificăm, iubind şi percepând frumosul, orice lucru pe care îl considerăm neînsemnat sau peste care trecem, fără măcar să-l fi observat vreodată.
Oprindu-mă aici, lângă tine- un tu abstract, dar prezent-, mă reîntorc acasă…şi reînvăţ cuminte şi atentă lumea din jurul meu. Când eşti dispus să înveţi să asculţi, pare că totul devine mai tolerant şi mai dispus, la rândul său, să-ţi vorbească. Şi tot ce poţi să faci e să te rogi ca în fiecare zi , auzul şi văzul să se ascută în aşa măsură încât să te facă să fii capabil să captezi cât mai mult frumos, cât mai multă lumină, cât mai multe dovezi de viaţă…cât mai mult adevăr.
Să te rupi de iluzie, şi totuşi să rămâi ancorat în concretul simplu…lacul, câmpul şi pădurea în faţă, departe şi norii albi deasupra. Şi vântul şi sunete amestecate care îşi comunică şi care te fac şi pe tine părtaş la taina lor. Clipocitul apei, soarele bland, tihna şi visarea- toate la un loc- aşa trebuie să se simtă atunci când dormi adânc sau când devii conştient din ce în ce mai mult că te întorci acasă, şi cum e când te întorci acasă: e ca atunci când aştepţi ca cerul să se apropie de tine ca să te ia în braţe, şi nu ca să te sfâşie.

A fi religios/ A fi bun/ A fi milostiv

De obicei mă feresc sa scriu texte care nu au strict legătură cu beletristica din mai multe motive, pe care nu este cazul sau momentul să le notez acum, sau poate pe care nu sunt încă pregătită să mi le asum…Totuşi, de data aceasta voi încerca o excepţie, care, poate, cine ştie, va începe să se transforme în mai mult de atât.
Ideea mi-a venit în urma unor discuţii pe care le-am avut şi care s-au dovedit o reală sursă de revigorare a gândirii critice, şi de aceea reconfortante, în acelaşi timp.
Subiectele au fost variate, dar s- a început de la ideea de religiozitate şi modalităţile sale de manifestare, ajungându-se nu ştiu prin ce miracol, la concepte de genul limită, limitare, autolimitare, care nu vor face subiectul acestui fragment. Poate cu o altă ocazie… Bineînţeles ca mobilul discuţiilor a fost cum era şi de aşteptat, sărbătoarea creştină care tocmai s-a încheiat. Nu, nu am vrut să punem din nou accent pe faptul că lumea nu mai e ceea ce a fost, că nu mai există credinţă, că sărbătoarea şi-a pierdut din autenticitate şi valoare, simbolistica sa devenind o palidă amintire pentru nostalgici, nebuni, inadaptaţi etc. Se vorbeşte atât de mult despre aceste lucruri, încât printr-o repetiţie sâcâitoare, chiar s-a ajuns la un fel de indiferenţă, sau în cel mai bun caz, la un soi de plictiseală retroactivă.
Am vorbit despre religiozitate si felul în care ne exprimăm în acest sens, într-o accepţiune mai largă, chiar laică.Am aflat multe opinii interesante care m-au uimit plăcut, pentru că majoritatea lor au fost gândite si experimentate personal. Cu toate acestea, am observat confuzii între a fi religios şi a fi bun, între a fi bun şi a fi milostiv. După părerea mea prima expresie se referă la o acţiune pretenţioasă, exhibiţionistă cu rolul strict de afişare, de demonstraţie, aşa cum a devenit ea astăzi. Nu mai are nicio legătură cu intimitatea şi interiorizarea unei credinţe, dacă a avut vreodată..înclin să cred că nu, şi că această imagine ţine doar de idealismul meu. A fi bun se refera în primul rănd la o calitate nativă care nu se manifestă doar de sărbători, ci mereu, şi cel mai important, în orice context, cu oricine- cu alte cuvinte, ţine de necondiţionare, de gratuitate în cel mai onest si complet înţeles al cuvântului. Acest tip de bunătate, chiar dacă există, nu şi-a făcut simţită prezenţa mai deloc, şi mă gândesc că poate ar trebui, mai mult ca oricând, acum. A treia expresie este, în opinia majorităţii chiar sinonimul perfect (ştiu că teoretic nu există aşa ceva, totuşi aici este foarte plauzibilă exprimarea) a celei de-a doua. În afară acestei confuzii, aş vrea să punctez o definiţie proprie, personală pentru care-mi asum pe deplin responsabilitatea şi pe care o voi exprima cu cea mai mare umilinţă: a fi milostiv egal a-ti fi milă de…pot fi bun cu toată lumea, dar mi-e milă doar de cei care, la propriu nu se pot ajuta singuri. Pentru ceilalti, care pot, dar nu vor, actiunile mele milostive nu numai ca reprezintă o jignire a demnităţii şi a capacităţilor noastre, ca oameni, dar şi o încurajare nesănătoasă şi neproductivă a comodităţii, ca să folosesc un termen discret şi elegant. Cu alte cuvinte, fii milostiv cu cel care nu are mâini să muncească..şi fii bun cu cel care are, nu dându-i o farfurie cu mâncare, ci învăţându-l şi oferindu-i posibilitatea să şi-o procure singur. Poate în felul acesta, cine ştie, cei doi vor descoperi o altă definiţie pentru a fi religios.

Eu trei

Du-te înapoi si încearcă să-ţi aminteşti…încearcă să-ţi aminteşti măcar frânturi…din ce-ţi plăcea să faci odată şi fă-le din nou ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat, ca şi cum nimic, nimic nu s-ar fi schimbat. Imaginează-ţi că ai plecat într-o călătorie mai lungă din care te-ai întors acum şi că-ţi reiei vechile obiceiuri, făcând loc pentru unele noi ; că te reiei de unde te-ai lăsat. Nu-ţi mai aminteşti bine când te-ai lasat, nici de ce. Astea nu mai contează acum. Ce contează este că ai ajuns aici şi că trebuie să-ţi aminteşti de tine, să-ţi aminteşti dacă ai făcut vreodată cunoştintă cu tine şi ce impresie ţi-ai lăsat cunoscându-te...

Peretele lui A.

Am desenat pe perete bucăţi de cer, ca atunci când nu eşti aici, lângă mine, să te pot vedea încă. Am lăsat pe acelaşi perete loc să mă desenezi şi tu pe mine atunci când te vei întoarce, să mă desenezi aşa cum mă vezi, aşa cum vrei, dacă te vei întoarce. Şi am numit partea aceasta de perete « Peretele lui A. » E o parte goală, albă, pură, nepătată ca gândul dintâi, şi va rămâne astfel până ce o vei umple cu petalele arse ale sufletului tău tulburat. Am desenat pe perete bucăţi de cer pentru ca atunci când uit, să reuşesc să-mi reamintesc. Poate o să-ti dau şi ţie o bucată din cerul tău ca să nu te uiţi pe tine. Sau poate o să-ţi arăt pretele, şi atunci când îl vei privi, te vei privi pe tine în oglindă. Vei sparge oglinda şi din cioburile de pe jos, te vei recrea şi mi te vei oferi în dar. Iar eu o să-ţi reamintesc ce n-ar fi trebuit să uiţi nicicând, ceva de care n-ar fi trebuit să te îndoieşti vreodată. O să-ţi reamintesc că cerul pe care îl cauţi cu atâta disperare şi deznădejde e aici, lângă tine, lângă mine, lângă noi.

Dialog monologat cu tine în mine

Întreabă- mă cine sunt.
Sunt o aripă frântă care se mai zabate încă între aici şi acolo.
Întreabă- mă ce văd.
O vânătaie pe umărul stâng.
Întreabă- mă cum m-am ales cu ea.
Când ţi-am zis că te iubesc şi tu mi-ai zis nu, ceva de sus, din cer, mi-a săgetat umărul stâng. De aceea stă mai sus ca celălat. Un blestem care să-ţi dea dreptate şi să spună că m-am trezit din vis.
Întreabă- mă unde sunt.
În braţele tale.
Întreabă-mă ce fac.
Dorm.
Întreabă-mă cum dorm.
În liniştea pe care mi-o redă iar şi iar îmbrăţişarea ta.
Întreabă- mă ce visez.
Să nu mă trezesc.

Întreabă- mă ce simt.
Că n-o să mă trezesc niciodată.