Punctul fix

Fiecare dintre noi are o forță de care este sau nu este conștient, are un punct fix la care se întoarce mereu atunci când echilibrul e pe cale să se piardă, atunci când simte alunecarea, căderea în îndepărtarea de ceea ce este, de binele și de frumosul din el.
Dacă nu suntem conștienți, putem deveni și devenim, pentru că descoperim puterea aceasta în momente critice, rămânând adesea uimiți că există.
Dacă suntem deja conștienți de existența ei, suntem cei mai fericiți pentru că i-am descoperit natura, am descoperit ceea ce este, am înțeles, am trăit și trăim hrănind-o și hrănindu-ne din ea atunci când e necesar, când lucrurile se încețoșează înaintea noastră.
Căutăm mereu, obosim căutând, ne zbatem și ne irosim în mustrări, suferințe și lucruri pe care nu le putem schimba, ajungem într-un întuneric nemeritat, pentru că suntem mai mult de atât, merităm mai mult de atât, putem mai mult de atât. Puterea aceasta ne arată de fiecare dată adevărul, atunci când noi l-am uitat.
 Nu oamenii sunt punctele fixe, nimic din ce e muritor nu poate fi un punct fix. Omenii ajută punctul fix, unii oameni, cei pe care viața ni-i trimite ca să aflăm iubirea din noi, iubirea de care suntem capabili, care e acolo, care speră și nu-i e teamă, iubirea care ne face să trăim la potențialul nostru maxim...
Dar nu la oameni ne întorcem sau nu la oameni ar trebui să ne întoarcem, ci la puterea din noi..poate fi orice..poate fi un loc din care ne tragem energia, poate fi un hobby, poate fi un obiect, pot fi toate la un loc și altele de același fel.
 Pentru mine este scrisul. Nu-mi pasă dacă scriu bine sau prost, dacă citește sau nu cineva, dacă place sau nu..eu nu pot să nu scriu...mă simt rău fizic când trece prea mult timp și n-am scris..scriu peste tot, oricum, oricând pentru că mă îmi face bine și atât, scriu pe hârtie, scriu și aici, pentru diversitatea materialului...
 Pentru mine e marea sau orice loc cu o apă care se unește cu cerul în fața mea.
Pentru mine e momentul acela la apus, când soarele e pe jumătate adormit.
Pentru mine e mirosul cafelei dimineața și o carte.
Pentru mine e natura în toate formele ei...blândă, violentă, nu contează...îmi place s-o ascult pentru că mă simt mai aproape de mine.
Sunt atâtea..vedeți? Uitasem, dar punctele noastre fixe nu ne lasă niciodată prea mult timp în derivă. Au grijă sa ne reamintească mereu să ne întoarcem la binele și frumosul din noi.

Nu este vorba despre iertarea de sine, este vorba despre rugămintea voluntară sau involuntară de a fi iertat, pentru ceea ce am făcut, pentru ceea ce facem și mai ales, pentru ceea ce vom face. Sunt lucruri și oameni care au venit în viața noastră, care au lăsat urme adânci și care apoi au dispărut. Nu vom înțelege niciodată, oricât de mult am încerca. Faptul că încercăm încă, multă vreme dupa ce au plecat, ne distruge, ne macină puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, orbiți de ură, resentimente și regrete, tulburați de întrebări care rămân fără răspuns.
Este vorba despre a învăța în fiecare zi cum să renunți la autodistrugere și la ruminare, sau spuse în ordinea inversă...Oricum, despre asta este vorba. Nu o să reușim de la început, o să avem tendința să renunțăm de multe ori, o să ne întoarcem în trecut din obișnuință și din teama că fără el, nu mai avem nimic cu care să-l înlocuim, dar în timp toate rănile se vor cicatriza, vom sta undeva în afara lor și le vom contempla cu înțelegere și cu înțelepciunea detașarii. O să înlocuim puterea obișnuinței cu o altă obișnuință, mai sănătoasă. mai liniștită. mai productivă.
Apoi, într-o zi, vom fi de nerecunoscut...și pentru noi și pentru ceilalți. Vom fi mai buni, făcând binele în fiecare moment, pur și simplu, doar pentru că putem, fiindcă undeva acolo în noi este și binele, ascuns și așteptându-ne să fim pregătiți pentru el. Pentru că binele nu e ca răul, Răul e ușor. Dar binele, pentru bine trebuie să muncești , să crezi și să ai înțelepciunea să știi să-l accepți. Binele e greu, dar merită de fiecare dată.

Ce mai citesc I

Tocmai am terminat de citit două carţi: “ The Museum of Innocence” ( Orhan Pamuk) şi “Antéchrista”( Amélie Nothomb). Pe prima am cumparat-o dintr-un magazin de suveniruri din Turcia; auzisem de Orhan Pamuk; ştiam ca este laureat al premiului Nobel şi ca a fost tradus si la noi…am văzut în librării carţile sale…niciodată nu m-am gândit să le cumpăr, este adevărat, dintr-o prejudecată a mea: nu prea îmi place sa citesc scriitori de Nobel; nu ştiu de ce…Nobelul mi se pare punctul ultim, final în care poţi ajunge în orice domeniu…mi se pare că atunci cand îl iei, ai spus tot: nu mai ai nimic de înţeles, de arătat ori de descoperit…mi se pare trist şi atunci îi evit…Totuşi, pe aceasta am cumpărat-o, chiar cu inima deschisă şi cu siguranţa pe care ţi-o dă această atitudine, aceea că o data ce ai terminat-o de citit , e imposibil să fii dezamăgit. Atitudinea aceasta de …inima deschisă se explică şi prin faptul că vizitând Istanbulul, locul unde se petrece acţiunea în roman, am rămas impresionată în cel mai plăcut mod posibil. L-aş mai vizita o data, acum, dupa ce am citit cartea, cu exemplarul meu în mână, urmând harta de la începutul său. Şi tot astfel aş intra în muzeu…singurul din lume în care nu ai voie să intri decât neînsoţit, ascultând şi trăind,într-un cadru de intimitate totală, o poveste care are nevoie de această susţinere palpabilă pentru a-şi demonstra veridicitatea…e atât de fragil şi de vulnerabil adevărul din ea, incat ai senzaţia că numai astfel ar putea dobândi corporalitate; e ca şi cum doar în acest fel ar putea exista convingerea că tot ce s –a intâmplat a fost real. Povestea, atunci când o citeşti, te face sa te îndepărtezi, ca apoi să te apropii mai mult, din ce în ce mai mult, până la confundare. Paradoxal, romantismul din ea este cel care atrage spre real. În mod normal, ar trebui să îndepărteze pentru totdeauna, prin poziţionarea sa în ludic, reverie, vis, abandon. Pe masură ce citeşti, aştepţi această transformare care nu se întâmpla. În schimb, la final, ai impresia că ai citit o relatare-document oficial, un adevăr general valabil, un ceva care a existat, există şi va exista în carne şi oase. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este patetizat, totul este povestit frust, direct, fara ocolişuri, dintr-o suflare. Confesiunea este spovedania unui om convins că a iubit un alt om, complet, convins că nu se va opri niciodată pentru că nu poate şi pentru că nu ştie altfel şi nu vede o alternativă în această lume, demnă de luat în considerare. “A iubi complet”, în definiţia personajului principal masculin înseamnă, pe rând, atracţie, imposibilitatea de a-i scăpa şi lipsa voinţei de a scăpa, abandon, luciditatea pierderii şi a neputinei, durere suportabilă doar prin prezenţa palpabilă a absenţei obiectului dorit, aşteptare voluntară, conştientă, împlinire şi apoi pierdere, după care iarăşi împlinire într-o viată trăită prin amintire. Şi cum poţi să păstrezi vie amintirea altfel decât creând şi bucurându-te de creaţia ta, lăsându-i si pe ceilalţi, pe cei puţini, pe cei aleşi care înţeleg norocul iubirii-boală, să se bucure şi ei la rândul lor? Oricine intră în muzeu şi reuşeşte să prindă esenţa acestei bucurii este un privilegiat într-adevăr. Trebuie să recunosc, că şi dacă n-ai vrea, oricât de multă rezistenţă ai opune, n-ai cum să nu te numeri printre cei care , în final…au inţeles. De aici, nu mai există cale de întors…Şi până la urmă cine ar mai vrea să găsească ieşirea dintr-o capcană atât de necesară? Este intrebarea în adevărul căreia trăieşte personajul şi care reprezintă provocarea bolnavilor care au un singur păcat…acela de “a fi iubit complet”.

Am…plus participiu trecut

Am rănit un sâmbure de caisă cu zâmbetul meu pe jumătate, ironic şi imatur…am ucis un melc în drumul meu grăbit şi nehotărât…am sărat o cireaşă amară în visul meu fad şi incoerent…m-am răzbunat pe frumuseţea cerului cu nori împlumburaţi şi ploieticiţi… m-am răstit la candoarea globului de cristal fin până ce l-am distrus…am spart toate tonalităţile, mirosurile şi imaginile lumii; le-am pisat şi apoi le-am topit în sânge pe care l-am scurs semi-atentă şi semi-responsabilă într-un tub pe care îl port legat de un şnur invizibil la gât… am descătuşat toate ororile şi bucuriile şi le-am unit apoi laolaltă pentru că nu poţi plânge fără să râzi şi nu poţi râde fără să plângi…am irosit toate gândurile, ideile, şansele, iubirile posibile…le-am aruncat nepăsătoare într-un colţ, ca apoi să-mi pară rău, dar nu pentru că-mi păsa, ci pentru că mă plictiseam. Am rănit, ucis, sărat, răzbunat, răstit, spart, descătuşat, irosit, aruncat…razele palide ale începutului căruia nu i-am dat nicicând o şansă.

Would you listen to me?

Would you listen to me? Would you trust me with this one right here? If you just listened for a bit, for a little while, with patience and paying attention...everything would stop and you'll be able to hear...; in between all these loud voices that don't say anything, you'd have the surprise of hearing whispers that say everything there is to say. And when you hear that, you begin to feel, you begin to feel me, to feel that you know me and that you get me and that you really see me. There's no fear, or shame...you just look at me and see me. And when you do that, you begin to breathe, step by step, enjoying every new sound, colour , smell. And when you begin to breathe, you feel the real life in your blood, in your body...and everything around just flourishes and starts breathing with you at the very same moment. And you get to live this great, unspeakable harmony. Everything combining with everything; everything matching everything. And once you acknowledge this, you just can't go back again. Because it's perfect, and you can't go any further than perfect. So...would you just listen to me? I hear the voices that matter, I see the simplicity and the beauty of it all, I can elope from a reality that can kill, destroy, burn all those voices that matter. It's for them that I'm fighting so badly, because I want to hear them still, no matter what. And now I want you to hear tem too...because I think I'm selfish and I think that if I show this to you, we can be happy. So...would you just listen to me? For a while...breathe and hae a little bit of patience and trust me...Can you do that, please? P.S. : I could have given you so much more...

Crustation 'Purple'

Help Me Make It Through The Night

Ben Whishaw NY Times Interview

recomand absolut toate filmele care-l au in distributie pe acest om...pana acum, nu a fost unul care sa nu merite sa fie vazut..eu l-am descoperit in "Parfumul...", facut dupa cartea cu acelasi titlu, de Sukind. "Criminal Justice" 1 este o mini-serie televizata care face din orice film cu acelasi subiect banal al inchisorilor si al sistemului juridic, sa para necredibil si pretentios...

Massive Attack & Madonna - I Want You. (HQ)

cantec de leagan fara diacritice si majuscule

intunericul noptii se tese voluptos in parul tau la fel de intuneric. o lumina aproape oarba, indepartata, dintr-un alt capat de lume se rasuceste stingherita si stinghera pe peretele-fereastra-perdea. raza ei generoasa ne acopera blanda si ne respira pe amandoi aruncandu-ne intr-un vesnic ne-timp. totul e suspendat- obiecte, lumina si intuneric; eu, tu, acum noi, poate inlantuiti asa cum stam pe podea, cu fruntile atingandu-se, cu mainile cautandu-se, prea tematori de puterea si intensitatea adevarului din priviri. intr-un contratimp indecis, nu renuntam. acelasi sunet continuu, neobosit, ne desmiarda sufletele, ne iroseste caldura, ne transfigureaza mintile. sunet, lumina, culoare- toate in intunericul parului tau. umar primitor. brat generos. nu ma mai privesti. dar ma cauti in asa fel incat sa ma gasesti. aici, acum, in momentul noptii acesteia, imi gasesc, in sfarsit, odihna. iubirea, ca fericirea, e inconsecventa si inconstanta. iubesc momentul asta pentru ca simt cu adevarat ca te iubesc. iar faptul ca din momentul asta ramane doar, poate, amintirea, e dovada faptului ca am iubit cu adevarat. franturile de iubire sunt iubire in starea ei netematoare, pura. orice altceva mi se pare o minciuna. de aici respingerea, uneori, repulsia. gandurile mele se nasc in mintea ta sau poate invers. ne inghite noaptea, aici in camera, acum a noastra, maine, a mea.inimile noastre dezgolite, caldura, emotia, apoi, linistea, nepasarea, sentimentul ca nimic si nimeni nu mai conteaza. ne iubim asa cum stam acum, unul langa altul, eu cu capul pe umarul tau. doar atat mai vad in intuneric, si mai simt pe strada intr-un alt intuneric, al altei nopti, mana ta facand-o pumn pe-a mea ca sa nu cada…ca sa nu cad. cand stau aici , in intunericul noptii care se tese voluptos..etc…etc…, in raza de lumina care ma consuma, regasesc intunericul din parul tau intunecat. si nu-mi mai trebuie nimic. te invoc scriind. obosesc. tu vii. pot sa dorm acum, cu gandul tau veghiind asupra mea.
29.12.2012

Inspiration

Je transcris ici ce que j’ai noté hier dans un bar, assise à une table, en regardant la rue avec ses passants, les immeubles et le beau ciel de janvier; il faut mentionner que je lisais en buvant une bière et en fumant une cigarette; comme je n’avais pas de papier sur moi, j’ai écrit les mots sur la feuille blanche à la fin du livre:
J’ai toujours été une femme de passage, en passage. Je n’ai jamais pu espérer que devenir un être de passage, en passage. Comme on considère maintenant les choses, c’est la seule ambition réaliste. Une autre ambition que je ne sais pas comment définir c’est d’écrire ces phrases en roumain. J’ ai essayé. Je mens. Je n’ai pas essayé; mais même si j’avais essayé, je n’aurais pas pu cru le pouvoir faire. Je ne sais pas pourquoi. Je l’ignore, ou bien, peut-être que je me mens encore; je ne peux que l’ignorer. Que faire? Commnet s’y prendre? Je ne comprends rien. Seulement la lumière qui pénètre les vitres, seulement la froideur qui ne peut pas se transformer maintenant en chaleur. Je la cherche toujours cette chaleur, pas à l’extérieur, mais à l’intérieur. Je n’y peux rien. Ce moment-ci c’est celui qui me mène, qui me trouble et me hante. Je ne vis que ce présent, qui dans le grand passage, ne représente qu’une miette.
Je n’ai plus de papier pour rêver mes rêves. Je vois seulement les colombes blanches s’envoler.
12.01.2012

Tricky & Emilie Simon - Je Tombe

Orange Blossom - Désert dub (trip hop)

La o cafea

Îmi face o deosebită plăcere să mă întâlnesc, să-mi dau întâlnire „la o cafea”, cu buzele oamenilor...da, exact, cu buzele oamenilor. Să explic...mi se întâmplă, nu-mi dau seama dacă des, dacă rar, dar mi se întâmplă să mă găsesc în locuri „populate”, adică cu mulţi oameni- şi când folosesc un termen ca „populate”, vreau să spun, de fapt, prea mulţi pentru gustul meu. Desigur, de foarte multe ori , astfel de locuri îmi plac, mă încarcă cu energie pozitiva şi am sentimentul că ..etc, etc...Dar uneori, amorţesc, sau momentele amorţesc în astfel de locuri. Nu se mai aude muzica, dar oamenii continuă să se mişte. Toţi oamenii-cei mici din televizorul-gigant, cei mari dinăuntru, de lânga mine, cei de nedefinit , de afară care se văd pe geam printre aburi desfătaţi de fum. Nu se mai aud nici râsetele, nici ciocniturile sticleleor, nici cuvintele ţipate, nici cele şoptite. E o tăcere deplină în mintea mea. Eu nu mai aud nimic. Văd. Inţeleg. Sesizez. Dar nu mai aud nimic. Si văd din nou...perechi de buze mişcându-se...unele încet, dulce, aşa ca şi cum ar spune o poveste unui copil curios să vadă ce se mai întâmplă; altele important, autoritar ca şi cum ceea ce ar spune ar fi vital pentru a inţelege cele mai complexe, delicate aspecte ale vieţii aşa cum o ştim cu toţii; unele senzual, carismatic, ca şi cum ar dori să atragă dorinţa spre ele măcar pentru o seară; altele plin, dezvăluind dinţii, limba etc. etc.; unele vulgar, altele timid; unele indiferent, altele prea afectat, care prea doresc să (se) convingă de ceea ce rostesc. Îmi plac momentele astea „de cafea”, când sunete şi cuvinte se estompează, şi rămân doar buzele care se mişcă. Iubesc momentele astea, chiar dacă nu le iubesc, chiar dacă nu mă încarcă cu energie pozitivă, chiar dacă...dar le iubesc pentru că îmi permit să mă distanţez fără să fi plecat, pentru că îmi dăruiesc libertatea unei clipe de respiro absolut necesare pentru a vedea, a inţelege, a sesiza, a selecta...cele mai frumoase, autentice şi calde buze...iar aici , la selecţie e cel mai simplu...le dau la o parte pe toate cele care se mişcă în toate felurile enumerate mai sus, ca să le găsesc pe cele care se mişcă fără să rostească un singur cuvânt. Unele care să se potrivească, scuzaţi-mi cacofonia:), cu tăcerea...

Cu trenul

Îmi place să călătoresc cu trenul. Poate pentru că îmi dă constant senzaţia de infinitate şi de diversitate de posibilităţi. Poate pentru că în tren simt că nimic nu se sfârşeşte niciodată şi că acest nimic nu suferă transformări pe parcurs, în drumul său.
E ceva calmant, liniştitor, aproape terapeutic în mersul acesta, mereu acelaşi şi totuşi altfel, cu lumea din afară, privită pe geam, dintr-un interior confortabil, sigur , la adăpost.
E o senzaţie de detaşare, de plutire, de întoarcere în sine, şi în acelaşi timp, de armonizare şi de iubire cu şi pentru tot şi toţi.
E un sentiment dezarmant de libertate, ca efect al neputinţei şi al unei inţelepciuni ce vine, la rândul său, dintr-o conştientizare asumată şi dintr-o înţelegere reală a lucrurilor...Libertatea începutului, libertatea de a-mi îngădui sa fiu eu însămi în esenţă pură pentru două-trei, zece ore, care par infinite şi care îşi fac loc în mine ca să rămâna şi după ce cobor pentru mult, mult timp încă; libertatea de a visa în tihnă, fără întrerupere sau vinovaţia că „pierd timpul aiurea”; libertatea de a admira şi de a aprecia simplitatea; libertatea de a fi recunoscătoare pentru ceea ce mi se dă, pentru că pot să văd şi să simt ceva ce nu poate şi nici nu se vrea a fi exprimat.
E ceva ce seamănă a oboseală de alint...Oboseala de alint este ceva reconfortant, care mă remontează, care mă umple de energie pozitivă, care mă ajută să uit ceea ce este de uitat şi-mi reaminteşte ceea ce este menit şi merită să rămână: întunericul nopţii cu amorţeala firavă şi muzică în caşti; capul ce se odihneşte pe umărul persoanei fără de care mi se pare ca nu pot trăi; intimitatea caldă a locului; lumina de început a zilei, cu cer roşu; privirea în care m-am pierdut iremediabil, pentru totdeauna, pe care îmi spun că mâine, sigur mâine, o voi uita, dar care rămâne cu mine, în mine toata viaţa, şi cu puţin noroc, şi după...; lumina cealată a zilei, matură, maternă; cartea pe care nu o pot închide pentru că asta ar fi ca şi cum m-aş închide pe mine, ca şi cum m-aş nega şi m-aş respinge pe mine şi o lume intreagă..şi cum m-aş mai putea defini daca aş face asta? Ce altă călătorie mi-ar mai fi îngaduită?

Magnetic Man ft. Katy B - Perfect Stranger. Radio 1 (Live).

pure awesomenesssss:)

Jennie Lofgren - Today

keep your head up high, never let go of yourself

Nuişti cu n vs. Daişti cu...d

Educaţia, şi mai ales educaţia de natură religioasă, ca să nu zic creştină, ne-a învăţat, din păcate, două lucruri extrem de periculoase, pentru că ele se bat cap în cap cu ceea ce ne face oameni şi umileşte tocmai frumuseţea de a fi ceea ce suntem. Este vorba despre reprimare şi culpabilizare. Totul începe, înca de când suntem copii cu nu; în afară de primul cuvânt pe care-l învăţăm şi-l rostim, şi care, de obicei este mama, al doilea este invariabilul nu, care începe să guverneze, încet şi sigur, mediul în care trăim, oamenii pe care îi cunoaştem, situaţiile de viaţă prin care trecem.
Cum poate fi o existenţă condusă sub auspiciile lui nu altfel decât coercitivă, limitată, inhibatoare şi în care teama, teama de orice, inclusiv, cea mai grea, cea de sine, domneşte peste tot sufocând sufletul şi anihilând gândirea şi visarea? Cum poate fi o astfel de existenţă altfel decât inacceptabilă, intolerabilă, insuportabilă? Şi totuşi...se pare că este, în majoritatea cazurilor. Nu cred că ar trebui să fie, dar este...Ca un semn prevestitor, citesc un articol, -de fapt este un sondaj- în care pe un ton victimizator( nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar ar trebui să existe, întrucât altul mai bun în acest context nu prea mai e) suntem anunţaţi că depresia este boala psihică numărul unu in lume. Şi folosesc şi eu cuvântul nu, dar de data aceasta pe post de confirmare pozitivă: pai cum să nu fie? Cand am fost şi suntem învăţaţi să nu fim oameni, să negăm tot ceea ce este uman în noi şi tot ceea ce ne face naturali, disponibili şi frumoşi...Nu ai voie să stai cu coatele pe masă când mănânci...nu ai voie să faci mizerie...nu ai voie să fii obraznic...nu ai voie să deranjezi pe nimeni, pentru că nu se face...nu ai voie să te scobeşti în nas pentru că nu e frumos...nu ai voie să te cerţi, să te baţi sau să ripostezi în vreun fel pentru că nu aşa procedează oamenii civilizaţi...Oamenii civilizaţi sunt...civilizaţi, adică zâmbesc mereu în gol, vorbesc şi se poartă politicos, sunt buni creştini, adică merg la biserică, asta înseamnă,- dar merg din frică şi ca să li se spele păcatele pe care nici măcar nu şi-au îngăduit să le săvârşească,- sunt mereu corecţi, cinstiţi şi buni, mai puţin cu ei înşişi, mai mult cu ceilalţi- validarea socială fiind mereu un must be în cazul nuiştilor (= cei care l-au adoptat pe nu ca stil de viaţă). Nu devine atât de molipsitor din cauza generalizării şi autosugestiei, incât uneori, un om care l-a adoptat pe da, pentru că a avut norocul unui altfel de educaţie, de mediu, sau pur şi simplu, în acest fel s-a educat,- un astfel de om poate pica şi el pe partea cealaltă uneori...Dar asta e mai puţin important; important e să-şi revină în simţiri şi să-şi aducă aminte că nu e nici nebun, nici antisocial, nici inadaptat, nici inadecvat, atunci când este, de fapt, doar diferit, adică om. Trebuie să-şi amintească mereu că diferenţele sperie...în primul rând pentru că în ele se simte acel altceva dorit, dar pe care nu toţi au curajul să-l trăiasca, în al doilea rând pentru că diferenţele arată adevăruri, iar adevărurile nu pot fi niciodată altfel decât incomode...
Atunci când nu mă neg, când nu-mi reprim nevoile şi plăcerile şi nici nu mă simt vinovat că le am, atunci devin mai om, mai în contact cu natura, mai frumos, chiar mai aproape de divinitatea care m-a creat şi care mă iubeşte aşa cum sunt, tocmai pentru că m-a creat şi mă cunoaşte şi mai ales, mă acceptă...Când sunt furios, am dreptul să fiu furios, să înjur, să sparg lucruri, să plâng...când urăsc, urăsc cu tot sufletul, la fel când sufăr sau iubesc, când mănânc, beau, călătoresc, ascult muzică, vorbesc, scriu, fac dragoste etc.- pe toate le fac şi le trăiesc cu intensitatea plăcerii pe care o merită viaţa în semn de mulţumire şi recunoştintă pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi...
Eu nu-i judec nici pe unii, nici pe alţii, dar cred că uneori, eu personal, simt nevoia să scriu, în felul acesta amintindu-mi din ce categorie fac parte...Cred că necivilizaţii n-ar trebui să uite niciodată ca sunt necivilizaţi, şi că civilizaţii, nuiştii, prin ceea ce nu fac în fiecare zi aduc o ofensă gravă frumuseţii şi simplităţii vieţii şi că respectul de sine este direct proporţional cu abilitatea de a nu aduce jigniri umilitoare propriei naturi umane, pe care au ales s-o încorseteze, omorând-o puţin câte puţin, spunându-şi lor inşişi nu.

Daughter Darling - Let Me Speak

Clişeul care spune adevărul

„ Dacă aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Am auzit de-atâtea ori fraza asta...în filme proaste, de mâna a doua, în versurile vreunui „hit”, în vreo declaraţie de amor făcută de vreun personaj al cărui vocabular nu conţine mai mult de cincizeci de cuvinte, aceleaşi cincizeci de cuvinte...Le-am auzit şi le-am răsauzit, şi de fiecare dată mă pufnea râsul, gândindu-mă sarcastic, cu o superioritate îndoielnică, „ce clişeu”. Şi este un clişeu, a fost un clişeu şi va fi un clişeu...Nu am crezut însă niciodată că ar putea fi ceva mai mult de atât. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că poate la mijloc este vorba doar de sinceritate pură care nu ştie să se exprime altfel, mai original, mai creativ, mai pretenţios, probabil...Nu m-am gândit că atunci când simţi ceva puternic, intens şi dureros de autentic, fără putinţă de scăpare, nu mai ştii ce să zici, toate cele cincizeci de cuvinte se transformă, pe nesimţite, în zero cuvinte, şi că tot ce-ţi poate ieşi din gură este un banal, nenorocit de clişeu...Poate că aşa se recunoaşte autentiticitatea, poate că aşa se recunoaşte un sentiment ne-clişeu, o privire ne-clişeu, un gând ne-clişeu, o emoţie ne-clişeu, un...ne-clişeu. Şi atunci, poate că, înainte de a pufni în râs, ar fi indicat să tragi aer în piept şi să te uiţi cu atenţie la omul care l-a rostit...să-l priveşti şi să-l vezi...să-i priveşti ochii...să-i priveşti şi să-i vezi privirea, să-i asculţi tonalitatea şi ritmul din glas şi să judeci pentru tine însuţi. Cine ştie? Poate vei avea norocul unui moment miraculos, de magie, venit dintr-o altă lume, aceeaşi lume care pare atât de îndepărtată, dar în care te refugiezi chiar şi acum, când stai lânga mine, un „mine” abstract si confuz, acelaşi care a rostit: „ daca aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Dacă nu te pufneşte râsul, aşa cum am făcut eu, şi faci parte din aceia care sunt atenţi şi văd, atunci poate vei avea o inspiraţie de moment şi vei răspunde cu un alt banal , nenorocit de clişeu: „ Şi cine te opreşte să nu rămâi?”