Punctul fix

Fiecare dintre noi are o forță de care este sau nu este conștient, are un punct fix la care se întoarce mereu atunci când echilibrul e pe cale să se piardă, atunci când simte alunecarea, căderea în îndepărtarea de ceea ce este, de binele și de frumosul din el.
Dacă nu suntem conștienți, putem deveni și devenim, pentru că descoperim puterea aceasta în momente critice, rămânând adesea uimiți că există.
Dacă suntem deja conștienți de existența ei, suntem cei mai fericiți pentru că i-am descoperit natura, am descoperit ceea ce este, am înțeles, am trăit și trăim hrănind-o și hrănindu-ne din ea atunci când e necesar, când lucrurile se încețoșează înaintea noastră.
Căutăm mereu, obosim căutând, ne zbatem și ne irosim în mustrări, suferințe și lucruri pe care nu le putem schimba, ajungem într-un întuneric nemeritat, pentru că suntem mai mult de atât, merităm mai mult de atât, putem mai mult de atât. Puterea aceasta ne arată de fiecare dată adevărul, atunci când noi l-am uitat.
 Nu oamenii sunt punctele fixe, nimic din ce e muritor nu poate fi un punct fix. Omenii ajută punctul fix, unii oameni, cei pe care viața ni-i trimite ca să aflăm iubirea din noi, iubirea de care suntem capabili, care e acolo, care speră și nu-i e teamă, iubirea care ne face să trăim la potențialul nostru maxim...
Dar nu la oameni ne întorcem sau nu la oameni ar trebui să ne întoarcem, ci la puterea din noi..poate fi orice..poate fi un loc din care ne tragem energia, poate fi un hobby, poate fi un obiect, pot fi toate la un loc și altele de același fel.
 Pentru mine este scrisul. Nu-mi pasă dacă scriu bine sau prost, dacă citește sau nu cineva, dacă place sau nu..eu nu pot să nu scriu...mă simt rău fizic când trece prea mult timp și n-am scris..scriu peste tot, oricum, oricând pentru că mă îmi face bine și atât, scriu pe hârtie, scriu și aici, pentru diversitatea materialului...
 Pentru mine e marea sau orice loc cu o apă care se unește cu cerul în fața mea.
Pentru mine e momentul acela la apus, când soarele e pe jumătate adormit.
Pentru mine e mirosul cafelei dimineața și o carte.
Pentru mine e natura în toate formele ei...blândă, violentă, nu contează...îmi place s-o ascult pentru că mă simt mai aproape de mine.
Sunt atâtea..vedeți? Uitasem, dar punctele noastre fixe nu ne lasă niciodată prea mult timp în derivă. Au grijă sa ne reamintească mereu să ne întoarcem la binele și frumosul din noi.

Nu este vorba despre iertarea de sine, este vorba despre rugămintea voluntară sau involuntară de a fi iertat, pentru ceea ce am făcut, pentru ceea ce facem și mai ales, pentru ceea ce vom face. Sunt lucruri și oameni care au venit în viața noastră, care au lăsat urme adânci și care apoi au dispărut. Nu vom înțelege niciodată, oricât de mult am încerca. Faptul că încercăm încă, multă vreme dupa ce au plecat, ne distruge, ne macină puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, orbiți de ură, resentimente și regrete, tulburați de întrebări care rămân fără răspuns.
Este vorba despre a învăța în fiecare zi cum să renunți la autodistrugere și la ruminare, sau spuse în ordinea inversă...Oricum, despre asta este vorba. Nu o să reușim de la început, o să avem tendința să renunțăm de multe ori, o să ne întoarcem în trecut din obișnuință și din teama că fără el, nu mai avem nimic cu care să-l înlocuim, dar în timp toate rănile se vor cicatriza, vom sta undeva în afara lor și le vom contempla cu înțelegere și cu înțelepciunea detașarii. O să înlocuim puterea obișnuinței cu o altă obișnuință, mai sănătoasă. mai liniștită. mai productivă.
Apoi, într-o zi, vom fi de nerecunoscut...și pentru noi și pentru ceilalți. Vom fi mai buni, făcând binele în fiecare moment, pur și simplu, doar pentru că putem, fiindcă undeva acolo în noi este și binele, ascuns și așteptându-ne să fim pregătiți pentru el. Pentru că binele nu e ca răul, Răul e ușor. Dar binele, pentru bine trebuie să muncești , să crezi și să ai înțelepciunea să știi să-l accepți. Binele e greu, dar merită de fiecare dată.

Ce mai citesc I

Tocmai am terminat de citit două carţi: “ The Museum of Innocence” ( Orhan Pamuk) şi “Antéchrista”( Amélie Nothomb). Pe prima am cumparat-o dintr-un magazin de suveniruri din Turcia; auzisem de Orhan Pamuk; ştiam ca este laureat al premiului Nobel şi ca a fost tradus si la noi…am văzut în librării carţile sale…niciodată nu m-am gândit să le cumpăr, este adevărat, dintr-o prejudecată a mea: nu prea îmi place sa citesc scriitori de Nobel; nu ştiu de ce…Nobelul mi se pare punctul ultim, final în care poţi ajunge în orice domeniu…mi se pare că atunci cand îl iei, ai spus tot: nu mai ai nimic de înţeles, de arătat ori de descoperit…mi se pare trist şi atunci îi evit…Totuşi, pe aceasta am cumpărat-o, chiar cu inima deschisă şi cu siguranţa pe care ţi-o dă această atitudine, aceea că o data ce ai terminat-o de citit , e imposibil să fii dezamăgit. Atitudinea aceasta de …inima deschisă se explică şi prin faptul că vizitând Istanbulul, locul unde se petrece acţiunea în roman, am rămas impresionată în cel mai plăcut mod posibil. L-aş mai vizita o data, acum, dupa ce am citit cartea, cu exemplarul meu în mână, urmând harta de la începutul său. Şi tot astfel aş intra în muzeu…singurul din lume în care nu ai voie să intri decât neînsoţit, ascultând şi trăind,într-un cadru de intimitate totală, o poveste care are nevoie de această susţinere palpabilă pentru a-şi demonstra veridicitatea…e atât de fragil şi de vulnerabil adevărul din ea, incat ai senzaţia că numai astfel ar putea dobândi corporalitate; e ca şi cum doar în acest fel ar putea exista convingerea că tot ce s –a intâmplat a fost real. Povestea, atunci când o citeşti, te face sa te îndepărtezi, ca apoi să te apropii mai mult, din ce în ce mai mult, până la confundare. Paradoxal, romantismul din ea este cel care atrage spre real. În mod normal, ar trebui să îndepărteze pentru totdeauna, prin poziţionarea sa în ludic, reverie, vis, abandon. Pe masură ce citeşti, aştepţi această transformare care nu se întâmpla. În schimb, la final, ai impresia că ai citit o relatare-document oficial, un adevăr general valabil, un ceva care a existat, există şi va exista în carne şi oase. Nimic nu este îndulcit, nimic nu este patetizat, totul este povestit frust, direct, fara ocolişuri, dintr-o suflare. Confesiunea este spovedania unui om convins că a iubit un alt om, complet, convins că nu se va opri niciodată pentru că nu poate şi pentru că nu ştie altfel şi nu vede o alternativă în această lume, demnă de luat în considerare. “A iubi complet”, în definiţia personajului principal masculin înseamnă, pe rând, atracţie, imposibilitatea de a-i scăpa şi lipsa voinţei de a scăpa, abandon, luciditatea pierderii şi a neputinei, durere suportabilă doar prin prezenţa palpabilă a absenţei obiectului dorit, aşteptare voluntară, conştientă, împlinire şi apoi pierdere, după care iarăşi împlinire într-o viată trăită prin amintire. Şi cum poţi să păstrezi vie amintirea altfel decât creând şi bucurându-te de creaţia ta, lăsându-i si pe ceilalţi, pe cei puţini, pe cei aleşi care înţeleg norocul iubirii-boală, să se bucure şi ei la rândul lor? Oricine intră în muzeu şi reuşeşte să prindă esenţa acestei bucurii este un privilegiat într-adevăr. Trebuie să recunosc, că şi dacă n-ai vrea, oricât de multă rezistenţă ai opune, n-ai cum să nu te numeri printre cei care , în final…au inţeles. De aici, nu mai există cale de întors…Şi până la urmă cine ar mai vrea să găsească ieşirea dintr-o capcană atât de necesară? Este intrebarea în adevărul căreia trăieşte personajul şi care reprezintă provocarea bolnavilor care au un singur păcat…acela de “a fi iubit complet”.

Am…plus participiu trecut

Am rănit un sâmbure de caisă cu zâmbetul meu pe jumătate, ironic şi imatur…am ucis un melc în drumul meu grăbit şi nehotărât…am sărat o cireaşă amară în visul meu fad şi incoerent…m-am răzbunat pe frumuseţea cerului cu nori împlumburaţi şi ploieticiţi… m-am răstit la candoarea globului de cristal fin până ce l-am distrus…am spart toate tonalităţile, mirosurile şi imaginile lumii; le-am pisat şi apoi le-am topit în sânge pe care l-am scurs semi-atentă şi semi-responsabilă într-un tub pe care îl port legat de un şnur invizibil la gât… am descătuşat toate ororile şi bucuriile şi le-am unit apoi laolaltă pentru că nu poţi plânge fără să râzi şi nu poţi râde fără să plângi…am irosit toate gândurile, ideile, şansele, iubirile posibile…le-am aruncat nepăsătoare într-un colţ, ca apoi să-mi pară rău, dar nu pentru că-mi păsa, ci pentru că mă plictiseam. Am rănit, ucis, sărat, răzbunat, răstit, spart, descătuşat, irosit, aruncat…razele palide ale începutului căruia nu i-am dat nicicând o şansă.

Would you listen to me?

Would you listen to me? Would you trust me with this one right here? If you just listened for a bit, for a little while, with patience and paying attention...everything would stop and you'll be able to hear...; in between all these loud voices that don't say anything, you'd have the surprise of hearing whispers that say everything there is to say. And when you hear that, you begin to feel, you begin to feel me, to feel that you know me and that you get me and that you really see me. There's no fear, or shame...you just look at me and see me. And when you do that, you begin to breathe, step by step, enjoying every new sound, colour , smell. And when you begin to breathe, you feel the real life in your blood, in your body...and everything around just flourishes and starts breathing with you at the very same moment. And you get to live this great, unspeakable harmony. Everything combining with everything; everything matching everything. And once you acknowledge this, you just can't go back again. Because it's perfect, and you can't go any further than perfect. So...would you just listen to me? I hear the voices that matter, I see the simplicity and the beauty of it all, I can elope from a reality that can kill, destroy, burn all those voices that matter. It's for them that I'm fighting so badly, because I want to hear them still, no matter what. And now I want you to hear tem too...because I think I'm selfish and I think that if I show this to you, we can be happy. So...would you just listen to me? For a while...breathe and hae a little bit of patience and trust me...Can you do that, please? P.S. : I could have given you so much more...

Crustation 'Purple'

Help Me Make It Through The Night