Punctul fix

Fiecare dintre noi are o forță de care este sau nu este conștient, are un punct fix la care se întoarce mereu atunci când echilibrul e pe cale să se piardă, atunci când simte alunecarea, căderea în îndepărtarea de ceea ce este, de binele și de frumosul din el.
Dacă nu suntem conștienți, putem deveni și devenim, pentru că descoperim puterea aceasta în momente critice, rămânând adesea uimiți că există.
Dacă suntem deja conștienți de existența ei, suntem cei mai fericiți pentru că i-am descoperit natura, am descoperit ceea ce este, am înțeles, am trăit și trăim hrănind-o și hrănindu-ne din ea atunci când e necesar, când lucrurile se încețoșează înaintea noastră.
Căutăm mereu, obosim căutând, ne zbatem și ne irosim în mustrări, suferințe și lucruri pe care nu le putem schimba, ajungem într-un întuneric nemeritat, pentru că suntem mai mult de atât, merităm mai mult de atât, putem mai mult de atât. Puterea aceasta ne arată de fiecare dată adevărul, atunci când noi l-am uitat.
 Nu oamenii sunt punctele fixe, nimic din ce e muritor nu poate fi un punct fix. Omenii ajută punctul fix, unii oameni, cei pe care viața ni-i trimite ca să aflăm iubirea din noi, iubirea de care suntem capabili, care e acolo, care speră și nu-i e teamă, iubirea care ne face să trăim la potențialul nostru maxim...
Dar nu la oameni ne întorcem sau nu la oameni ar trebui să ne întoarcem, ci la puterea din noi..poate fi orice..poate fi un loc din care ne tragem energia, poate fi un hobby, poate fi un obiect, pot fi toate la un loc și altele de același fel.
 Pentru mine este scrisul. Nu-mi pasă dacă scriu bine sau prost, dacă citește sau nu cineva, dacă place sau nu..eu nu pot să nu scriu...mă simt rău fizic când trece prea mult timp și n-am scris..scriu peste tot, oricum, oricând pentru că mă îmi face bine și atât, scriu pe hârtie, scriu și aici, pentru diversitatea materialului...
 Pentru mine e marea sau orice loc cu o apă care se unește cu cerul în fața mea.
Pentru mine e momentul acela la apus, când soarele e pe jumătate adormit.
Pentru mine e mirosul cafelei dimineața și o carte.
Pentru mine e natura în toate formele ei...blândă, violentă, nu contează...îmi place s-o ascult pentru că mă simt mai aproape de mine.
Sunt atâtea..vedeți? Uitasem, dar punctele noastre fixe nu ne lasă niciodată prea mult timp în derivă. Au grijă sa ne reamintească mereu să ne întoarcem la binele și frumosul din noi.

Nu este vorba despre iertarea de sine, este vorba despre rugămintea voluntară sau involuntară de a fi iertat, pentru ceea ce am făcut, pentru ceea ce facem și mai ales, pentru ceea ce vom face. Sunt lucruri și oameni care au venit în viața noastră, care au lăsat urme adânci și care apoi au dispărut. Nu vom înțelege niciodată, oricât de mult am încerca. Faptul că încercăm încă, multă vreme dupa ce au plecat, ne distruge, ne macină puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, orbiți de ură, resentimente și regrete, tulburați de întrebări care rămân fără răspuns.
Este vorba despre a învăța în fiecare zi cum să renunți la autodistrugere și la ruminare, sau spuse în ordinea inversă...Oricum, despre asta este vorba. Nu o să reușim de la început, o să avem tendința să renunțăm de multe ori, o să ne întoarcem în trecut din obișnuință și din teama că fără el, nu mai avem nimic cu care să-l înlocuim, dar în timp toate rănile se vor cicatriza, vom sta undeva în afara lor și le vom contempla cu înțelegere și cu înțelepciunea detașarii. O să înlocuim puterea obișnuinței cu o altă obișnuință, mai sănătoasă. mai liniștită. mai productivă.
Apoi, într-o zi, vom fi de nerecunoscut...și pentru noi și pentru ceilalți. Vom fi mai buni, făcând binele în fiecare moment, pur și simplu, doar pentru că putem, fiindcă undeva acolo în noi este și binele, ascuns și așteptându-ne să fim pregătiți pentru el. Pentru că binele nu e ca răul, Răul e ușor. Dar binele, pentru bine trebuie să muncești , să crezi și să ai înțelepciunea să știi să-l accepți. Binele e greu, dar merită de fiecare dată.