25 septembrie 2011
Nuişti cu n vs. Daişti cu...d
Educaţia, şi mai ales educaţia de natură religioasă, ca să nu zic creştină, ne-a învăţat, din păcate, două lucruri extrem de periculoase, pentru că ele se bat cap în cap cu ceea ce ne face oameni şi umileşte tocmai frumuseţea de a fi ceea ce suntem. Este vorba despre reprimare şi culpabilizare. Totul începe, înca de când suntem copii cu nu; în afară de primul cuvânt pe care-l învăţăm şi-l rostim, şi care, de obicei este mama, al doilea este invariabilul nu, care începe să guverneze, încet şi sigur, mediul în care trăim, oamenii pe care îi cunoaştem, situaţiile de viaţă prin care trecem.
Cum poate fi o existenţă condusă sub auspiciile lui nu altfel decât coercitivă, limitată, inhibatoare şi în care teama, teama de orice, inclusiv, cea mai grea, cea de sine, domneşte peste tot sufocând sufletul şi anihilând gândirea şi visarea? Cum poate fi o astfel de existenţă altfel decât inacceptabilă, intolerabilă, insuportabilă? Şi totuşi...se pare că este, în majoritatea cazurilor. Nu cred că ar trebui să fie, dar este...Ca un semn prevestitor, citesc un articol, -de fapt este un sondaj- în care pe un ton victimizator( nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar ar trebui să existe, întrucât altul mai bun în acest context nu prea mai e) suntem anunţaţi că depresia este boala psihică numărul unu in lume. Şi folosesc şi eu cuvântul nu, dar de data aceasta pe post de confirmare pozitivă: pai cum să nu fie? Cand am fost şi suntem învăţaţi să nu fim oameni, să negăm tot ceea ce este uman în noi şi tot ceea ce ne face naturali, disponibili şi frumoşi...Nu ai voie să stai cu coatele pe masă când mănânci...nu ai voie să faci mizerie...nu ai voie să fii obraznic...nu ai voie să deranjezi pe nimeni, pentru că nu se face...nu ai voie să te scobeşti în nas pentru că nu e frumos...nu ai voie să te cerţi, să te baţi sau să ripostezi în vreun fel pentru că nu aşa procedează oamenii civilizaţi...Oamenii civilizaţi sunt...civilizaţi, adică zâmbesc mereu în gol, vorbesc şi se poartă politicos, sunt buni creştini, adică merg la biserică, asta înseamnă,- dar merg din frică şi ca să li se spele păcatele pe care nici măcar nu şi-au îngăduit să le săvârşească,- sunt mereu corecţi, cinstiţi şi buni, mai puţin cu ei înşişi, mai mult cu ceilalţi- validarea socială fiind mereu un must be în cazul nuiştilor (= cei care l-au adoptat pe nu ca stil de viaţă). Nu devine atât de molipsitor din cauza generalizării şi autosugestiei, incât uneori, un om care l-a adoptat pe da, pentru că a avut norocul unui altfel de educaţie, de mediu, sau pur şi simplu, în acest fel s-a educat,- un astfel de om poate pica şi el pe partea cealaltă uneori...Dar asta e mai puţin important; important e să-şi revină în simţiri şi să-şi aducă aminte că nu e nici nebun, nici antisocial, nici inadaptat, nici inadecvat, atunci când este, de fapt, doar diferit, adică om. Trebuie să-şi amintească mereu că diferenţele sperie...în primul rând pentru că în ele se simte acel altceva dorit, dar pe care nu toţi au curajul să-l trăiasca, în al doilea rând pentru că diferenţele arată adevăruri, iar adevărurile nu pot fi niciodată altfel decât incomode...
Atunci când nu mă neg, când nu-mi reprim nevoile şi plăcerile şi nici nu mă simt vinovat că le am, atunci devin mai om, mai în contact cu natura, mai frumos, chiar mai aproape de divinitatea care m-a creat şi care mă iubeşte aşa cum sunt, tocmai pentru că m-a creat şi mă cunoaşte şi mai ales, mă acceptă...Când sunt furios, am dreptul să fiu furios, să înjur, să sparg lucruri, să plâng...când urăsc, urăsc cu tot sufletul, la fel când sufăr sau iubesc, când mănânc, beau, călătoresc, ascult muzică, vorbesc, scriu, fac dragoste etc.- pe toate le fac şi le trăiesc cu intensitatea plăcerii pe care o merită viaţa în semn de mulţumire şi recunoştintă pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi...
Eu nu-i judec nici pe unii, nici pe alţii, dar cred că uneori, eu personal, simt nevoia să scriu, în felul acesta amintindu-mi din ce categorie fac parte...Cred că necivilizaţii n-ar trebui să uite niciodată ca sunt necivilizaţi, şi că civilizaţii, nuiştii, prin ceea ce nu fac în fiecare zi aduc o ofensă gravă frumuseţii şi simplităţii vieţii şi că respectul de sine este direct proporţional cu abilitatea de a nu aduce jigniri umilitoare propriei naturi umane, pe care au ales s-o încorseteze, omorând-o puţin câte puţin, spunându-şi lor inşişi nu.
Cum poate fi o existenţă condusă sub auspiciile lui nu altfel decât coercitivă, limitată, inhibatoare şi în care teama, teama de orice, inclusiv, cea mai grea, cea de sine, domneşte peste tot sufocând sufletul şi anihilând gândirea şi visarea? Cum poate fi o astfel de existenţă altfel decât inacceptabilă, intolerabilă, insuportabilă? Şi totuşi...se pare că este, în majoritatea cazurilor. Nu cred că ar trebui să fie, dar este...Ca un semn prevestitor, citesc un articol, -de fapt este un sondaj- în care pe un ton victimizator( nu ştiu dacă acest cuvânt există, dar ar trebui să existe, întrucât altul mai bun în acest context nu prea mai e) suntem anunţaţi că depresia este boala psihică numărul unu in lume. Şi folosesc şi eu cuvântul nu, dar de data aceasta pe post de confirmare pozitivă: pai cum să nu fie? Cand am fost şi suntem învăţaţi să nu fim oameni, să negăm tot ceea ce este uman în noi şi tot ceea ce ne face naturali, disponibili şi frumoşi...Nu ai voie să stai cu coatele pe masă când mănânci...nu ai voie să faci mizerie...nu ai voie să fii obraznic...nu ai voie să deranjezi pe nimeni, pentru că nu se face...nu ai voie să te scobeşti în nas pentru că nu e frumos...nu ai voie să te cerţi, să te baţi sau să ripostezi în vreun fel pentru că nu aşa procedează oamenii civilizaţi...Oamenii civilizaţi sunt...civilizaţi, adică zâmbesc mereu în gol, vorbesc şi se poartă politicos, sunt buni creştini, adică merg la biserică, asta înseamnă,- dar merg din frică şi ca să li se spele păcatele pe care nici măcar nu şi-au îngăduit să le săvârşească,- sunt mereu corecţi, cinstiţi şi buni, mai puţin cu ei înşişi, mai mult cu ceilalţi- validarea socială fiind mereu un must be în cazul nuiştilor (= cei care l-au adoptat pe nu ca stil de viaţă). Nu devine atât de molipsitor din cauza generalizării şi autosugestiei, incât uneori, un om care l-a adoptat pe da, pentru că a avut norocul unui altfel de educaţie, de mediu, sau pur şi simplu, în acest fel s-a educat,- un astfel de om poate pica şi el pe partea cealaltă uneori...Dar asta e mai puţin important; important e să-şi revină în simţiri şi să-şi aducă aminte că nu e nici nebun, nici antisocial, nici inadaptat, nici inadecvat, atunci când este, de fapt, doar diferit, adică om. Trebuie să-şi amintească mereu că diferenţele sperie...în primul rând pentru că în ele se simte acel altceva dorit, dar pe care nu toţi au curajul să-l trăiasca, în al doilea rând pentru că diferenţele arată adevăruri, iar adevărurile nu pot fi niciodată altfel decât incomode...
Atunci când nu mă neg, când nu-mi reprim nevoile şi plăcerile şi nici nu mă simt vinovat că le am, atunci devin mai om, mai în contact cu natura, mai frumos, chiar mai aproape de divinitatea care m-a creat şi care mă iubeşte aşa cum sunt, tocmai pentru că m-a creat şi mă cunoaşte şi mai ales, mă acceptă...Când sunt furios, am dreptul să fiu furios, să înjur, să sparg lucruri, să plâng...când urăsc, urăsc cu tot sufletul, la fel când sufăr sau iubesc, când mănânc, beau, călătoresc, ascult muzică, vorbesc, scriu, fac dragoste etc.- pe toate le fac şi le trăiesc cu intensitatea plăcerii pe care o merită viaţa în semn de mulţumire şi recunoştintă pentru ceea ce-mi oferă în fiecare zi...
Eu nu-i judec nici pe unii, nici pe alţii, dar cred că uneori, eu personal, simt nevoia să scriu, în felul acesta amintindu-mi din ce categorie fac parte...Cred că necivilizaţii n-ar trebui să uite niciodată ca sunt necivilizaţi, şi că civilizaţii, nuiştii, prin ceea ce nu fac în fiecare zi aduc o ofensă gravă frumuseţii şi simplităţii vieţii şi că respectul de sine este direct proporţional cu abilitatea de a nu aduce jigniri umilitoare propriei naturi umane, pe care au ales s-o încorseteze, omorând-o puţin câte puţin, spunându-şi lor inşişi nu.
17 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)