Clişeul care spune adevărul

„ Dacă aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Am auzit de-atâtea ori fraza asta...în filme proaste, de mâna a doua, în versurile vreunui „hit”, în vreo declaraţie de amor făcută de vreun personaj al cărui vocabular nu conţine mai mult de cincizeci de cuvinte, aceleaşi cincizeci de cuvinte...Le-am auzit şi le-am răsauzit, şi de fiecare dată mă pufnea râsul, gândindu-mă sarcastic, cu o superioritate îndoielnică, „ce clişeu”. Şi este un clişeu, a fost un clişeu şi va fi un clişeu...Nu am crezut însă niciodată că ar putea fi ceva mai mult de atât. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că poate la mijloc este vorba doar de sinceritate pură care nu ştie să se exprime altfel, mai original, mai creativ, mai pretenţios, probabil...Nu m-am gândit că atunci când simţi ceva puternic, intens şi dureros de autentic, fără putinţă de scăpare, nu mai ştii ce să zici, toate cele cincizeci de cuvinte se transformă, pe nesimţite, în zero cuvinte, şi că tot ce-ţi poate ieşi din gură este un banal, nenorocit de clişeu...Poate că aşa se recunoaşte autentiticitatea, poate că aşa se recunoaşte un sentiment ne-clişeu, o privire ne-clişeu, un gând ne-clişeu, o emoţie ne-clişeu, un...ne-clişeu. Şi atunci, poate că, înainte de a pufni în râs, ar fi indicat să tragi aer în piept şi să te uiţi cu atenţie la omul care l-a rostit...să-l priveşti şi să-l vezi...să-i priveşti ochii...să-i priveşti şi să-i vezi privirea, să-i asculţi tonalitatea şi ritmul din glas şi să judeci pentru tine însuţi. Cine ştie? Poate vei avea norocul unui moment miraculos, de magie, venit dintr-o altă lume, aceeaşi lume care pare atât de îndepărtată, dar în care te refugiezi chiar şi acum, când stai lânga mine, un „mine” abstract si confuz, acelaşi care a rostit: „ daca aş putea să rămân aici pentru totdeauna, aş rămâne...” Dacă nu te pufneşte râsul, aşa cum am făcut eu, şi faci parte din aceia care sunt atenţi şi văd, atunci poate vei avea o inspiraţie de moment şi vei răspunde cu un alt banal , nenorocit de clişeu: „ Şi cine te opreşte să nu rămâi?”

De citit, de ascultat, de imaginat...de realizat

Văd în fiecare zi oameni frumoşi care renunţă, care se resemnează din laşitate ori neputinţă. Văd în fiecare zi oameni puternici care nu sunt conştienţi de puterea lor, de capacităţile lor, de intensitatea trăirilor de care sunt capabili, dar de care n-au habar. Văd în fiecare zi oameni care se irosesc înainte de a-şi fi acordat o şansă. Văd în fiecare zi oameni care nu văd şi nu se văd, care nu vor să se vadă sau care nu s-au gândit niciodată că ar putea să facă asta. Văd oameni închişi care tânjesc să fie deschişi, dar care, ori nu (mai) ştiu cum, ori au uitat să fie, neglijându-se, ştergând praful de pe viaţă, ori care nu-şi dau seama după ce anume tânjesc. Văd în fiecare zi oameni care se sabotează din teamă: teama de a (se) pierde, teama de suferinţă, de boală, teama de cădere irecuperabilă, teama de ridicol.

La polul opus, văd oameni care se supraevaluează, care îşi supraevaluează capacităţile, nivelul de esenţă, de profunzime, instrumentele, mijloacele pe care nu le deţin sau le deţin într-o mai mică măsură decât îşi închipuie. Văd oameni care „ supravieţuiesc”, minţindu-se şi minţind, negându-se şi negând. Văd oameni unilaterali, „practici şi eficienţi”. Văd nişte veşnici „învingători”, fără plan, fără metodă, leneşi, comozi, îngâmfaţi, care-i consideră pe toţi ceilalţi aşa cum sunt ei de fapt şi care consideră că totul li se cuvine sau că nimic nu este prea mult ori imposibil. Văd nişte nerealişi candizi şi naivi care aşteaptă toată viaţa un etern început ratat, din varii motive, încununat cu mii de scuze şi acuze.

Nici pe unii, nici pe ceilalţi, nici nu-i condamn, nici nu-i judec. Eu doar spun şi scriu ceea ce văd. Şi dacă spun şi scriu ceea ce văd, o fac pentru că-mi place. Şi-mi mai place să gândesc la ceea ce spun şi scriu. Iar acum, după ce am scris despre ce aveam de spus, mă gândesc la prima categorie şi la ce le-aş spune celor care fac parte din ea, dacă aş fi în postura de a le spune ceva: îmi imaginez că le-aş spune...să se oprească, să se oprească din tot ceea ce făceau, să respire, şi să se uite în jurul lor, să reînveţe cu răbdare culorile, mirosurile, sunetele, clădirile, oamenii. Să-şi acorde răgaz, pentru că îl merită. Şi să facă asta în fiecare zi, pâna la obişnuinţă şi acceptare. Când simt acest lucru, în paralel, să se gândească la lucruri care le fac plăcere şi să le pună în aplicare. Să nu lase apoi nicio zi fără să observe ceva frumos în jurul lor. Să spună o vorbă bună, de încurajare ori de câte ori au prilejul, să zâmbească autentic, nu din gură, ci din ochi, din privire, să nu fie falşi şi să nu le fie teamă. Toţi ceilalţi sunt şi ei la fel de speriaţi şi de pierduţi în veşnice căutări, la fel de schimbători şi de confuzi, la fel de copii ce caută alinare. Să-şi accepte defectele şi să lucreze continuu să le amelioreze. Să-şi accepte şi să-şi valorifice calităţile. Şi astfel, începe un drum timid, de recuperare a frumuseţii amorţite şi a încrederii în sine. Poate dura câteva luni, câţiva ani, sau poate dura o viaţă. Dar şi dacă ar dura o viaţă, sincer, nu văd o altă modalitate mai bună de a trăi, de a ţi-o petrece. Pentru că, în fond şi la urma urmei, dacă tot cred că totul e deja pierdut, ce mai au de pierdut?

Celor din a doua categorie...îmi imaginez că le-aş spune...absolut nimic. Sunt sigură că însăşi experienţa vieţii le va oferi câteva variante brutalo-productive de trezire din amorţeala iluziei. În plus, cuvintele au prea puţină forţă în acest caz. Cei din cea de a doua categorie nu numai că nu ştiu să vadă, nu ştiu nici să distingă sunetele care contează, nici tonalitatea potrivită. Asta nu înseamnă să fim indiferenţi sau pasivi în faţa lor. Acest lucru i-ar încuraja. Într-un mod vehement, le-am putea, totuşi, arăta şi o altă faţă a „iubirii necondiţionate”, am putea ajuta experienţa vieţii, făcând parte din ea, implicându-ne, la propriu, oferind cadou, din când în când, câte o palmă existenţială...Dar,eu doar spun şi scriu ceea ce văd pentru că îmi place.

Ensemble, c'est tout

relaxant, amuzant, fragil, candid..numai bun de vazut duminica, cu o ciocolata calda.

"Coco Before Chanel" - Official Trailer [HQ HD]

puternic, plin de stil si de eleganta. interpretare impecabila. fidel din punct de vedere biografic. o modalitate placuta de a invata ce inseamna perseverenta si determinarea.

Jessie J - Nobody's Perfect

nu uita, dar iarta..sau incearca s-o faci, daca nu pentru celalalt, pentru tine, dintr-un simt egoist de conservare. daca poti si sa uiti si sa ierti, inseamna ca iubesti.

Jessie J - Who You Are (Boombox Series)

sa asculti, sa te asculti, sa iubesti...atat. restul trece, daca stai nemiscat destul timp si-ti pui mainile la urechi, trece..cu rabdare:)

Katy B - Go Away

nu-i inteleg pe oamenii care nu dau totul

La bande-annonce LES PETITS MOUCHOIRS : Au cinéma le 12 avril 2011 au Qu...

un film pe care il recomand cu toata caldura..pt. cine resimte nevoia autenticitatii:)un film despre prietenie, relatii, intr-un alt fel; sensibilitate, forta si realism in dozaj perfect

Emeli Sandé - Heaven

Aesop Rock- Nightlight

Reîntâlnire ( prima parte)

În oraşul de pe malul mării, zilele se derulau la fel, molcome, tihnite, într-o armonie perfectă de început de lume. Toată liniştea îşi găsise parcă, locul aici, şi ca orice găsire autentică, vitală, nu se mai încumeta să plece, nici acum, nici niciodată. Strălucirea luminii răbufnea de pretutindeni şi se răsfira calmă şi sigură peste tot si peste toti, făcându-şi simţită prezenţa necugetată ce ajungea să creeze o dependenţa încăpăţânată şi constantă. Strălucirea luminii…aceeaşi strălucire, acelaşi ritm, aceeaşi culoare în briza protectoare, în verdele frunzelor de plop de pe marginea drumului, în valurile parşive, ascunse, în nisipul cald, în privirile deschise, curioase , avide de dor şi de frumos, în pasul apăsat, aparent grăbit şi stângaci, în amorţeala gândurilor nerostite din teamă, din sentimentul inutitlităţii rostirii, din sentimentul inutilităţii cuvântului, în plictisul rutinei zilnice, în comoditatea unei zile răsfăţate şi leneşe pe plajă, în toate visele care nu au avut forţa şi determinarea necesare să se transforme în realitate, şi astfel, să-şi piardă din savoare. Aceeaşi strălucire din ochii ei, o strălucire indescriptibilă, a cărei aură răzbătea prin ochelarii de soare, prin parbrizul de la maşina, dincolo de orizont, luminând autostrada, dincolo, mai departe, mai sus, spre cerul unde intâlnea o alta, compatibilă cu a ei, într-o uniune dureros de completă, de sinceră.
Într-o stare de spirit neunitară, cu fragmente de gând, cuvânt ori imagine, care izbucneau de nicăieri, într-o încăierare convulsivă, continua să meargă, tot înainte, sesizând, fără să vrea apropierea oraşului, vocea liniştii de care vorbeam la început, atrăgând-o mai mult şi mai mult, fără putinţa sau voinţa evadării. Mergea aproape fără ea, mânată de gesturi instinctive, parcă plutind, pierzându-şi din consistenţă, din materialitate, puţin cate puţin, mai aproape de locul ei, locul reîntâlnirii cu locul hipnotizant al mării, cu tonurile de gri şi galben ale cerului, care, cu o rapiditate şi o uşurinţă supranaturale, vor naşte roşul apusului, care, la rândul său, va naşte întunericul nopţii cu lună şi stele, oglindite în acelaşi albastru hipnotizant al mării. Mergea aproape “purtată”, maşinile din jur alcătuind un fel de cortegiu ad-hoc, din când in când trezind-o luminile farurilor sau zgomotul temporar al motorului turat la maxim. Continua, lăsând reflexele şi instinctul s-o ghideze, asteptând răbdătoare ca mintea să i se golească şi ea, aşteptând răbdătoare, calmul şi iresponasabilitatea vidului, pregătindu-se in felul acesta pentru momentul în care va ajunge, şi preaplinul liniştii, împăcării o va remonta, o va recrea, transformând uitarea începutului într-o amintire vie, singura demnă de a fi păstrată în memorie.