De obicei mă feresc sa scriu texte care nu au strict legătură cu beletristica din mai multe motive, pe care nu este cazul sau momentul să le notez acum, sau poate pe care nu sunt încă pregătită să mi le asum…Totuşi, de data aceasta voi încerca o excepţie, care, poate, cine ştie, va începe să se transforme în mai mult de atât.
Ideea mi-a venit în urma unor discuţii pe care le-am avut şi care s-au dovedit o reală sursă de revigorare a gândirii critice, şi de aceea reconfortante, în acelaşi timp.
Subiectele au fost variate, dar s- a început de la ideea de religiozitate şi modalităţile sale de manifestare, ajungându-se nu ştiu prin ce miracol, la concepte de genul limită, limitare, autolimitare, care nu vor face subiectul acestui fragment. Poate cu o altă ocazie… Bineînţeles ca mobilul discuţiilor a fost cum era şi de aşteptat, sărbătoarea creştină care tocmai s-a încheiat. Nu, nu am vrut să punem din nou accent pe faptul că lumea nu mai e ceea ce a fost, că nu mai există credinţă, că sărbătoarea şi-a pierdut din autenticitate şi valoare, simbolistica sa devenind o palidă amintire pentru nostalgici, nebuni, inadaptaţi etc. Se vorbeşte atât de mult despre aceste lucruri, încât printr-o repetiţie sâcâitoare, chiar s-a ajuns la un fel de indiferenţă, sau în cel mai bun caz, la un soi de plictiseală retroactivă.
Am vorbit despre religiozitate si felul în care ne exprimăm în acest sens, într-o accepţiune mai largă, chiar laică.Am aflat multe opinii interesante care m-au uimit plăcut, pentru că majoritatea lor au fost gândite si experimentate personal. Cu toate acestea, am observat confuzii între a fi religios şi a fi bun, între a fi bun şi a fi milostiv. După părerea mea prima expresie se referă la o acţiune pretenţioasă, exhibiţionistă cu rolul strict de afişare, de demonstraţie, aşa cum a devenit ea astăzi. Nu mai are nicio legătură cu intimitatea şi interiorizarea unei credinţe, dacă a avut vreodată..înclin să cred că nu, şi că această imagine ţine doar de idealismul meu. A fi bun se refera în primul rănd la o calitate nativă care nu se manifestă doar de sărbători, ci mereu, şi cel mai important, în orice context, cu oricine- cu alte cuvinte, ţine de necondiţionare, de gratuitate în cel mai onest si complet înţeles al cuvântului. Acest tip de bunătate, chiar dacă există, nu şi-a făcut simţită prezenţa mai deloc, şi mă gândesc că poate ar trebui, mai mult ca oricând, acum. A treia expresie este, în opinia majorităţii chiar sinonimul perfect (ştiu că teoretic nu există aşa ceva, totuşi aici este foarte plauzibilă exprimarea) a celei de-a doua. În afară acestei confuzii, aş vrea să punctez o definiţie proprie, personală pentru care-mi asum pe deplin responsabilitatea şi pe care o voi exprima cu cea mai mare umilinţă: a fi milostiv egal a-ti fi milă de…pot fi bun cu toată lumea, dar mi-e milă doar de cei care, la propriu nu se pot ajuta singuri. Pentru ceilalti, care pot, dar nu vor, actiunile mele milostive nu numai ca reprezintă o jignire a demnităţii şi a capacităţilor noastre, ca oameni, dar şi o încurajare nesănătoasă şi neproductivă a comodităţii, ca să folosesc un termen discret şi elegant. Cu alte cuvinte, fii milostiv cu cel care nu are mâini să muncească..şi fii bun cu cel care are, nu dându-i o farfurie cu mâncare, ci învăţându-l şi oferindu-i posibilitatea să şi-o procure singur. Poate în felul acesta, cine ştie, cei doi vor descoperi o altă definiţie pentru a fi religios.
28 aprilie 2011
26 aprilie 2011
Eu trei
Du-te înapoi si încearcă să-ţi aminteşti…încearcă să-ţi aminteşti măcar frânturi…din ce-ţi plăcea să faci odată şi fă-le din nou ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat, ca şi cum nimic, nimic nu s-ar fi schimbat. Imaginează-ţi că ai plecat într-o călătorie mai lungă din care te-ai întors acum şi că-ţi reiei vechile obiceiuri, făcând loc pentru unele noi ; că te reiei de unde te-ai lăsat. Nu-ţi mai aminteşti bine când te-ai lasat, nici de ce. Astea nu mai contează acum. Ce contează este că ai ajuns aici şi că trebuie să-ţi aminteşti de tine, să-ţi aminteşti dacă ai făcut vreodată cunoştintă cu tine şi ce impresie ţi-ai lăsat cunoscându-te...
Dintr-o dată în adâncul pădurii
Întotdeauna am trăit cu impresia că pactul cu ficţiunea conţine în sine un paradox, că diferenţa dintre realitate şi ficţiune este infinită, că limita dintre cele două este, practic, imposibil de încălcat.
De fapt, nu cred să existe o relaţie care să se caracterizeze mai evident prin termenul de complementaritate. Paradoxul este doar aparent, superficial. Se spune că, citind, fiecare dintre noi iese pentru un timp din realitate, evadează, ca să folosesc un clişeu, ceea ce dă senzaţia total greşită de abandon, laşitate, resemnare.
Cuvântul cel mai potrivit, însă, în acest context, este distanţare. Cu toţii ştim că, atunci când realitatea nu ne oferă răspunsuri, acest lucru se întâmplă din vina noastră, din incapacitatea personală de a obiectiviza problema. Încercăm prea mult; suntem prea subiectivi.O carte bună este o solutie productivă, O carte bună, după părerea mea, ne oferă evadarea, distanţarea de care avem nevoie pentru a ne putea reîntoarce în realitate mai calmi şi mai lucizi, pregătiţi să ascultăm răspunsurile pe care ni le oferă şi de care avem nevoie.
Iar cei doi duşmani aparenţi se completează, se armonizează şi se echilibrează unul pe celălalt, în acest fel simplu, aproape dezarmant de natural.
O poveste care acaparează, transpune, transformă, oferind posibilitatea unei noi identităţi, manipulând cititorul în acelaşi timp- o astfel de poveste demonstrează complementaritatea dintre realitate şi ficţiune despre care vorbeam la început.
O astfel de poveste este romanul lui Amos Oz, acesta oferind distanţarea perfectă cu scopul reîntoarcerii în exterior schimbat, nou, mai receptiv, mai conectat la tot ceea ce acesta dăruieşte.
Textul este un amplu exerciţiu de imaginaţie care propune şi presupune o lume fără viaţă…Acţiune se petrece într-un sat izolat, înconjurat doar de munţi, un loc în care întunericul este elementul-cheie şi la propriu şi la figurat, un loc blestemat care, într-o noapte, aparent obişnuită, este privat de toate animalele.
Din această noapte, oamenii trăiesc într-un trecut continuu- tristeţea, tăcerea, secretele, ascunzişurile, devenind imperativele unei existenţe monotone, care seamănă mai mult cu somnul sau cu o lungă şi apăsătoare aşteptare.
În mijlocul beznei, doi copii se hotărăsc să dezlege misterul şi să readucă lumina unei inocenţe pierdute, reamintind astfel, că aceasta din urmă este un dar care trebuie prezervat, conservat, protejat.
Scrisă ca pentru copii, clar, limpede, simplu, fără ocolişuri, cartea conţine adevăruri pe care doar o minte de copil le poate accepta cu atâta seninătate. Adultul trist, tăcut, întunecat, care citeşte această fabulă postmodernistă, intră într-un fel de paranteză din care iese, se reîntoarce în lume mai deschis, mai cald, mai inocent.
Carte este, ca orice joc, o provocare pentru aflarea acestui adevăr ce pare a le conţine pe toate cele care contează: inocenţa mai există sau s-a pierdut în întuneric? Şi dacă s-a pierdut, oare poate fi recuperată? Poate…doar cu o schimbare în inimi. (p. 144)
De fapt, nu cred să existe o relaţie care să se caracterizeze mai evident prin termenul de complementaritate. Paradoxul este doar aparent, superficial. Se spune că, citind, fiecare dintre noi iese pentru un timp din realitate, evadează, ca să folosesc un clişeu, ceea ce dă senzaţia total greşită de abandon, laşitate, resemnare.
Cuvântul cel mai potrivit, însă, în acest context, este distanţare. Cu toţii ştim că, atunci când realitatea nu ne oferă răspunsuri, acest lucru se întâmplă din vina noastră, din incapacitatea personală de a obiectiviza problema. Încercăm prea mult; suntem prea subiectivi.O carte bună este o solutie productivă, O carte bună, după părerea mea, ne oferă evadarea, distanţarea de care avem nevoie pentru a ne putea reîntoarce în realitate mai calmi şi mai lucizi, pregătiţi să ascultăm răspunsurile pe care ni le oferă şi de care avem nevoie.
Iar cei doi duşmani aparenţi se completează, se armonizează şi se echilibrează unul pe celălalt, în acest fel simplu, aproape dezarmant de natural.
O poveste care acaparează, transpune, transformă, oferind posibilitatea unei noi identităţi, manipulând cititorul în acelaşi timp- o astfel de poveste demonstrează complementaritatea dintre realitate şi ficţiune despre care vorbeam la început.
O astfel de poveste este romanul lui Amos Oz, acesta oferind distanţarea perfectă cu scopul reîntoarcerii în exterior schimbat, nou, mai receptiv, mai conectat la tot ceea ce acesta dăruieşte.
Textul este un amplu exerciţiu de imaginaţie care propune şi presupune o lume fără viaţă…Acţiune se petrece într-un sat izolat, înconjurat doar de munţi, un loc în care întunericul este elementul-cheie şi la propriu şi la figurat, un loc blestemat care, într-o noapte, aparent obişnuită, este privat de toate animalele.
Din această noapte, oamenii trăiesc într-un trecut continuu- tristeţea, tăcerea, secretele, ascunzişurile, devenind imperativele unei existenţe monotone, care seamănă mai mult cu somnul sau cu o lungă şi apăsătoare aşteptare.
În mijlocul beznei, doi copii se hotărăsc să dezlege misterul şi să readucă lumina unei inocenţe pierdute, reamintind astfel, că aceasta din urmă este un dar care trebuie prezervat, conservat, protejat.
Scrisă ca pentru copii, clar, limpede, simplu, fără ocolişuri, cartea conţine adevăruri pe care doar o minte de copil le poate accepta cu atâta seninătate. Adultul trist, tăcut, întunecat, care citeşte această fabulă postmodernistă, intră într-un fel de paranteză din care iese, se reîntoarce în lume mai deschis, mai cald, mai inocent.
Carte este, ca orice joc, o provocare pentru aflarea acestui adevăr ce pare a le conţine pe toate cele care contează: inocenţa mai există sau s-a pierdut în întuneric? Şi dacă s-a pierdut, oare poate fi recuperată? Poate…doar cu o schimbare în inimi. (p. 144)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)