26 noiembrie 2010

Inimi cicatrizate

Cartea lui M. Blecher, « Inimi cicatrizate », vorbeşte şi se susţine atât de evident singură, încât nu mai are nevoie de nicio recenzie. Iată şi dovada : « …dar apoi, când loviturile s-au înteţit, n-am mai simţit nimic…Ştii ce se numeşte în medicină ţesut cicatrizat ? Este pielea aceea vânătă şi zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri […] Vezi, inimile bolnavilor au primit în viaţă atâtea lovituri de cuţit încât s-au transformat în ţesut cicatrizat…Insensibile la frig…la cald…şi la durere…Insensibile şi învineţite de duritate » ( pag. 236, ed. Minerva, Buc., 1970)

Despre “cum şi ce se citea”

Un articol mai vechi din revista “Dilemateca”, septembrie 2010, pag. 15-19, care se numeşte Lectura clandestină în România comunistă, semnat de doamna prof.univ. Sanda Cordoş. Mi s-a părut scris foarte la obiect, şi de aceea, interesant, util şi accesibil. Iar pentru cei interesaţi de subiect mai în detaliu, există numeroase referinţe ce pot fi consultate.

Mr.Intentional Lauryn Hill



feminismul din mine:))

The Healing Room (live) - Sinead O'Connor



de pe albumul " Faith and Courage"...absolut superb

Suflete cenuşii

…romanul lui Philippe Claudel, « Suflete cenuşii » (« Les âmes grises »), editura Polirom, Buc., 2007, distins în anul 2003 cu premiul Renaudot, si după care s-a făcut şi film cu un scenariu semnat chiar de autor. Într-o lume care tinde din ce în ce mai mult spre dezbinare şi abuzuri gratuite, cartea lui Claudel încearcă să ne reamintească apropierea, ceea ce ne uneşte. Un singur citat-rezumat, în acest sens : « Nu am întâlnit niciodată ticăloşi sau sfinţi. Nimic nu e pe de-a întregul alb sau negru, cenuşiul învinge. Cu oamenii şi sufletele lor e la fel…Eşti un suflet cenuşiu, ca noi toţi. » ( pag. 129)

21 noiembrie 2010

Cioburi I

Când cobori de pe cel mai înalt vârf al celui mai pătat munte, iei cu tine tot ce-ar fi trebuit să laşi în urmă. Trăieşti un moment, o frântură de viaţă cu o intensitate ruptă, fragmentată, completă…Trăieşti un moment în care înţelegi ce înseamnă fericirea pură, dezgolită. Şi o dată trăită, o cauţi din nou şi din nou, neîncetat în dorinţa absurdă de a retrăi trăitul. La început, nu vine sau nu-i recunoşti tu trecerea, prea preocupat fiind cu a ei căutare. O scapi din mâini printre degete. Realizezi sau nu, tocmai ai pierdut-o. Apoi, după ce disperarea, cu lacrimi şi cuvinte în fapt, s-a transformat într-un abur uşor şi luminos, linguriţa de fericire apare brusc, plictisită probabil de invocaţiile tale repetate, de aceleaşi rugăciuni egoiste şi de acum, uitate. Capul plecat se ridică, ochii tulburi se limpezesc, în locul rânjetului forţat şi fals, de subzistenţă care vrea să fie un zâmbet, larg, autentic în care se asunde Dumnezeu. Cu toată credinţa şi sinceritatea spun că dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu şi să vorbesc cu el, zâmbetul ăsta al fericirii pure de pe chipul tău, ar fi primul loc în care l-aş găsi şi spre care mi-ăaş îndrepta sufletul golit fără teama unui eşec. Corpul vibrează de energie. Simţi cum sângele circulă, trăieşte. Inima învaţă cum să bată. Eşti foc. Eşti un foc minunat ce arde în văzul tuturor, care impune să fie admirat de la distanţă. Iubeşti focul, îl priveşti şi te pierzi în căldura lui, dar nu-l atingi. Te poate omorî. Te poate distruge. Sacrificiul fericirii- intensitatea foculuidin tine, nepăsarea…cu care îţi dai voie chiar şi pentru cât durează o porţie de fericire, să fii cine eşti. Să-ţi reaminteşti omul din tine. E o mare inconştienţă curajul acesta cu care înfrunţi întunericul din jurul tău ce ai lăsat să devină o parte din tine, ca să ieşi spre lumină. Să poţi spune, chiar şi pentru un minut : deci aşa arată omul frumos din mine. Nu am devenit, ci sunt. Acum exist. Exist într-un labirint în care mă las prins inconştient, de fiecare dată în aşteptarea a ceva ce nu pot numi. Îmi repet că, de data asta, doar de data asta, aşteptarea nu mai e aşteptare. Şi dacă nu mai aştept, cum e posibil să mai fiu dezamăgită ? Şi nu mai e dezamăgire.Nu. E doar tristeţe, poate, în gustul amar din gură. Atât. În narcisismul meu, mă gândesc doar la dezamăgire. Azi, însă, nu mi-am mai pus întrebarea de ieri. Doar mi-am amintit-o şi am simţit că ceva nu e cum trebuie să fie. Şi o nouă întrebare i-a luat locul celei vechi. Atunci când nu aştepţi nimic, cum să ţi se dea ceva? Orice. Şi atunci când ţi se dă, cum să ştii să primeşti? Cel mai important e să ştiu să primesc.

14 noiembrie 2010

“Silence” ( Edgar Lee Masters)

“I have known the silence of the stars and of the sea,
And the silence of the city when it pauses,
And the silence of a man and of a maiden,
And the silence of which music alone finds the word,
And the silence of the woods before the winds of spring begin,
And the silence of the sick
When their eyes roam about the room,
And I ask: for the depths
Of what use is the language?”

12 noiembrie 2010

Ochii tăi nu m-au văzut

Noaptea se despleteşte în morminte de gânduri triste, goale, grăbite spre nimicul din noi, grăbite spre preaplinul unui suflet mutilat, murdar de atâta dorinţă de frumos. Stelele cad, firave, una câte una, dezmeticindu-se prea târziu în cădere. Vulnerabilitatea lor sădeşte în trupurile de jos sublimul şi anulează căutarea, oferind răspunsul. Norii sunt absenţi, aşa cum mintea mea devine brusc absentă atunci când îmi ridic privirea către cer, sperând mereu că sunt acolo şi că nimic nu ar putea fi altfel.
De aici, de jos, se aud doar bătăile inimii mele care-şi caută rezonanţa, care-şi caută perechea în cer, printer stele şi norii absenţi. Nu sper nimic. Pentru că ştiu că ele singure, prin ele însele, se fac auzite …acolo sus…departe, din ce în ce mai aproape. Nu simt mirosul, nici pleoapa care se închide peste lumea care în noaptea asta poartă un alt chip. Nu simt nici cuvântul perfid care trădează indiferenţa, nici gestul fals care-şi măsoară falsitatea în ipocrizie. Nu simt nici slăbiciunea, nici gândul crud. Nu simt trădarea din ochii adânci şi negri ca noaptea din morminte. Nu simt scuza, nu simt regretul gestului încă nefăcut. Nu simt nimic. Poate doar faptul că acest altfel invizibil, dar intens, este singura realitate valabilă pentru mine. Iluzia mea puternică- singura realitate în care mi-e cald, mă simt bine…
Ies din gânduri şi mă acopăr cu perdeaua ruptă a camerei tale. Ies din mine ca să intru în tine şi să mă regăsesc. Îmi cobor privirea de la cer, iar trăirea muşcă din pasiunea sfidătoare care mă locuieşte. Ies ca să intru în şoapta glasului tău care mă supune, care mă obligă să mă privesc în oglindă. Uită-te la tine…uită-te bine şi acum spune-mi de ce te minţi. Întunericul nopţii de afară şi întunericul din ochii tăi de animal hăituit mă inspiră, mă roagă să nu uit, să te scriu, să-ţi fac semn, mă roagă să mă smulg de falsa protecţie, calea cea mai simplă, cea mai comodă. Rupi din mine bucăţi ascunse bine, negate, şi le mesteci şi le toci mărunt după care mi le scuipi duios în faţă. Fă ce ştii cu ele şi mulţumeşte-mi, fii recunoscătoare că te-am făcut să te reîntâlneşti cu ele.
În noaptea aceasta, în care îţi ascult respiraţia, în care te simt şi te văd, în care simt şi văd ce-mi doresc, adică ceea ce este cu adevărat, în noaptea aceasta toate măştile cad şi printre stele, mă amestec şi eu, la fel de firavă, într-o vulnerabilitate autentică, ce face din sinceritatea mea o armă sigură. În noaptea aceasta, răspunsul rămâne invariabil acelaşi într-un mormânt de gânduri, îngropate sus în norii absenţi. Răspuns, explicaţie, răspuns şi atât […] Noaptea se face astfel zi…

9 noiembrie 2010

marţi, 9 noiembrie 2010

Marţi, 9 noiembrie 2010

Nu mai ştiu ce simt. Nu mai ţin minte. Am uitat sau poate vreau să uit. În faţa ta sunt o fantoşă ; cu faţa schimonosită râd aiurea într-una. Mă uit la mine de la o masă alăturată, un pic mai departe, şi mă întreb : cine e femeia asta ? Acum îmi amintesc. Ascunsesem bine sentimentul ăsta. Îl îngropasem. Se pare că nu destul de adânc. Reprezinţi tot ce am încercat să uit. Eşti efectul unei stări. Eşti efectul a tot ceea ce am devenit azi : un amestec de frustrări şi teama de ridicol. Te-am văzut cum încerci. Te porţi frumos. Dau o parte din mine. Dau tot. Tu arunci câte un os… ca răspuns civilizat la preaplinul din mine. Toată neputinţa…toată vina pe care o simt azi de atâta vreme poartă un singur nume. Nu mai ştiu să-l numesc, dar unul dintre chipurile tale este al tău. Te-am vazut in m. şi f. …Te-am văzut atunci când ei erau mari şi puternici, iar eu eram cel mai mic, cel mai urât, cel mai prost obiect din greşeală însufleţit. Eşti « a loaded gun » pentru mine. Ca să n-o faci tu, apăs singură pe trăgaci ca să trăiesc în continuare cu iluzia că alegerea a fost a mea. « E ceva mai puternic decât mine… ». Mă las în voia Ta…fă ce ştii cu mine, pentru că eu n-am ştiut niciodată. Cred că am reţinut ce era important : eşti ceea ce urăşti cel mai mult. Chiar nu vezi ? Pentru tine ar trebui să se inventeze superlativul la superlativul absolut. Scriu în cuvinte plastefiate.