27 octombrie 2010
Death Note
Ce ai face dacă într-o zi… o zi obişnuită, în care cel mai probabil nimic neobişnuit nu te va scoate din veşnica şi plictisitoarea obişnuită, neobişnuitul mult visat se petrece? Nu despre orice eveniment pe care imaginaţia îl înzestrează cu atribute ireale şi exagerate din dorinţa de a „condimenta” obişnuitul… nu despre o asemenea falsă şi scuzabilă ratare este vorba, ci despre ceva cu adevărat notabil. Ceva care, ca orice eveniment notabil, se prezintă într-un banal aparent. Nu-ţi atrage atenţia, prima dată pentru că e ceva prea comun, iar la o privire mai atentă, pentru că nu poţi să-i concepi existenţa sau scopul pentru care a fost creat. Dacă acest scop este si unul profund uman si universal, credibilitatea scade considerabil. Obiectul este un simplu caiet, scopul este periculos, fascinant, atractiv.. Pe lângă instrucţiunile de folosire, numeroase, dar clare si precise, prima este suficientă pentru a îndreptaţi descrierea anterioară: orice persoană al cărei nume este notat in caiet având în tot acest timp imaginea acesteia in minte, va muri… Din acest moment, această afirmaţie funcţionează ca intriga unei poveşti cu infinite puncte culminante într-o desfăşurare a acţiunii ce se grăbeşte spre un deznodământ-explicaţie, moral şi corect. Dacă persoana care îl găseşte mai este şi un elev de liceu, macabru de inteligent, cu un dezvoltat spirit justiţiar şi cu autentice accente de grandomanie, suferind de un fel de complex de zeu, totul devine mai mult decât interesant. Ce ar face un astfel de om cu o asemenea putere? Ce ar face oricine cu o astfel de putere? Care ar fi reacţia omului obişnuit? Care ar fi reacţia autorităţilor? Pe scurt, care ar fi reacţia în faţa posibilităţii de a crea o lume perfectă în care răul este eradicat. În care Dumnezeu este drept şi corect şi bun dar intr-o manieră mult mai rapidă, pragmatică, implicată vizibil. Am dreptul să devin Dumnezeu dacă intenţiile mele sunt pacifiste, dar instrumentul pe care îl folosesc în acest sens este crima? Am dreptul să omor, să pedepsesc, să arunc cu piatra? Selecţie subiectivă, flatantă fără drept de apel… Răspunsul la toate aceste întrebări într- unul dintre putinele anime care m-au făcut să îmi doresc să văd şi altele… Death Note. Astept să văd filmul.Pentru că există şi filmul... din fericire. Cel puţin aşa sper...aşa cum omul din mine ar fi vrut ca sfârşitul să fie altul...Binele nu e tot timpul bun.
17 octombrie 2010
16 octombrie 2010
copacii tineri se smulg din asfinţit
Copacii tineri care se smulg din asfinţit
Copacii tineri se smulg din asfinţit şi pretutindeni frigul se resimte din ce în ce mai mult ca o promisiune tristă, ca un glas care se încăpăţânează să reziste, ca un cuvânt rostit prea devreme şi al cărui effect rămâne ca urma păcatului imoral de uman şi de frumos.
Norii, puţini şi reci, se izbesc de cer într-o ceartă continuă şi nesigură în care nici unii, nici altul, nu mai ţin minte cine a început. Chipul firav al ferestrei îmi susţine propriul chip, la fel de firav şi schimbat în priviri şi privire. Afară, copacii tineri se smulg din asfinţit, iar trecătorii, absenţi, se îndreaptă spre locuri nedorite ori neştiute, dar cei mai mulţi se îndreaptă spre locuri familiare, pe care au tânjit, involuntar de ei, să le cunoască cu adevărat. Au uitat ceva ce nu şi-au permis vreodată să cunoască, iar acum le e dor, nici ei nu ştiu de cine sau de ce anume. Şi atunci merg, merg într-un fel de resemnare înainte, îndreptându-se de fapt spre înapoi, spre trecut, trecutul lor…sigur şi cald în care lumea avea un rost, acţiunea şi cuvântul se îngemănau pentru acest rost comun în care îţi regăseai liniştea şi trăiai ceva asemănător cu armonia.
Copacii tineri se smulg din trecut, iar trecătorii sunt mereu absenţi. Absenţi, dar niciodată vinovaţi de absenţa lor ; vinovaţi în absenţă, poate…dar, în niciun caz de absenţa lor. Există mereu o scuză sau o explicaţie-acelaşi lucru- pentru letargie, pentru falsa resemnare, pentru pierderea speranţei, pentru laşitate, pentru umilire sau pierderea demnităţii. Există mereu naivitatea- prostia scuzabilă, pentru că este singura profund umană, tandră, senzuală, ingenuă, încăpăţânată din neputinţa de adaptare, singura care se paote ierta şi uita în acelaşi timp. Copacii tineri care se smulg din asfinţit sunt eternii naivi, cei care se încăpăţânează să spere că nu se vor pierde pe ei înşişi în noroi, cei care merg înainte spre o destinaţie cunoscută dar pierdută, cei ce merg înainte pentru că nu s-au gândit vreodată la un alt drum ; merg înainte pentru că atât ştiu. Ca şi cum destinul e mai puternic decât această invenţie naivă- liberul arbitru.
Copacii tineri nu au rădăcini. Ei se hrănesc şi trăiesc independent de sevele lui. Nu ai rădăcini, de aceea dorinţa disperată de smulgere. De aici frigul care-i înconjoară şi-i supsune. Copacii tineri respiră. Copacii tineri au aroganţa celui care trăieşte şi vieţuieşte din şi cu căldura proprilui suflet. Copacii tineri trăiesc prin prisma prea plinului din ei.
Copacii tineri se smulg din asfinţit pentru că ei sunt prea străini de asfinţit. Nu se regăsesc. Nu se ştiu. Nu se îndură să se cunoască. O flasă pudoare îi opreşte. Asta, şi teama, teama fără sens, fără rost, dar prezentă, consecventă şi dureroasă, teama- duşmanul de temut al acţiunii. Copacii tineri nu uită. Iartă uneori. Nu uită niciodată. Uitarea şi memoria sunt parşive. Se joacă, dând impresia că se vor retrage. Promit, dar nu se ţin de cuvânt.
Trecători nu au nimic de pierdut, pentru că nu au avut nicicând nimic. Copacii tineri au totul de pirdut : pe ei înşişi.
Pe stradă-mulţi trecători care au fost odată copacii tineri care au încercat şi au reuşit să se smulgă de ei înşişi, de esenţa lor rătăcită în ritmul prea grăbit al unui pas prea nesigur. Şi tot ce rămâne e naivitatea scuzabilă şi de iertat şi de uitat a asfinţitului
Copacii tineri se smulg din asfinţit şi pretutindeni frigul se resimte din ce în ce mai mult ca o promisiune tristă, ca un glas care se încăpăţânează să reziste, ca un cuvânt rostit prea devreme şi al cărui effect rămâne ca urma păcatului imoral de uman şi de frumos.
Norii, puţini şi reci, se izbesc de cer într-o ceartă continuă şi nesigură în care nici unii, nici altul, nu mai ţin minte cine a început. Chipul firav al ferestrei îmi susţine propriul chip, la fel de firav şi schimbat în priviri şi privire. Afară, copacii tineri se smulg din asfinţit, iar trecătorii, absenţi, se îndreaptă spre locuri nedorite ori neştiute, dar cei mai mulţi se îndreaptă spre locuri familiare, pe care au tânjit, involuntar de ei, să le cunoască cu adevărat. Au uitat ceva ce nu şi-au permis vreodată să cunoască, iar acum le e dor, nici ei nu ştiu de cine sau de ce anume. Şi atunci merg, merg într-un fel de resemnare înainte, îndreptându-se de fapt spre înapoi, spre trecut, trecutul lor…sigur şi cald în care lumea avea un rost, acţiunea şi cuvântul se îngemănau pentru acest rost comun în care îţi regăseai liniştea şi trăiai ceva asemănător cu armonia.
Copacii tineri se smulg din trecut, iar trecătorii sunt mereu absenţi. Absenţi, dar niciodată vinovaţi de absenţa lor ; vinovaţi în absenţă, poate…dar, în niciun caz de absenţa lor. Există mereu o scuză sau o explicaţie-acelaşi lucru- pentru letargie, pentru falsa resemnare, pentru pierderea speranţei, pentru laşitate, pentru umilire sau pierderea demnităţii. Există mereu naivitatea- prostia scuzabilă, pentru că este singura profund umană, tandră, senzuală, ingenuă, încăpăţânată din neputinţa de adaptare, singura care se paote ierta şi uita în acelaşi timp. Copacii tineri care se smulg din asfinţit sunt eternii naivi, cei care se încăpăţânează să spere că nu se vor pierde pe ei înşişi în noroi, cei care merg înainte spre o destinaţie cunoscută dar pierdută, cei ce merg înainte pentru că nu s-au gândit vreodată la un alt drum ; merg înainte pentru că atât ştiu. Ca şi cum destinul e mai puternic decât această invenţie naivă- liberul arbitru.
Copacii tineri nu au rădăcini. Ei se hrănesc şi trăiesc independent de sevele lui. Nu ai rădăcini, de aceea dorinţa disperată de smulgere. De aici frigul care-i înconjoară şi-i supsune. Copacii tineri respiră. Copacii tineri au aroganţa celui care trăieşte şi vieţuieşte din şi cu căldura proprilui suflet. Copacii tineri trăiesc prin prisma prea plinului din ei.
Copacii tineri se smulg din asfinţit pentru că ei sunt prea străini de asfinţit. Nu se regăsesc. Nu se ştiu. Nu se îndură să se cunoască. O flasă pudoare îi opreşte. Asta, şi teama, teama fără sens, fără rost, dar prezentă, consecventă şi dureroasă, teama- duşmanul de temut al acţiunii. Copacii tineri nu uită. Iartă uneori. Nu uită niciodată. Uitarea şi memoria sunt parşive. Se joacă, dând impresia că se vor retrage. Promit, dar nu se ţin de cuvânt.
Trecători nu au nimic de pierdut, pentru că nu au avut nicicând nimic. Copacii tineri au totul de pirdut : pe ei înşişi.
Pe stradă-mulţi trecători care au fost odată copacii tineri care au încercat şi au reuşit să se smulgă de ei înşişi, de esenţa lor rătăcită în ritmul prea grăbit al unui pas prea nesigur. Şi tot ce rămâne e naivitatea scuzabilă şi de iertat şi de uitat a asfinţitului
15 octombrie 2010
The Experiment
O îmbinare între ecranizarea romanului Portocala mecanica a lui Anthony Burgess şi Piticul lui Pär Lagerkvist, The Experiment (Experimentul-2010) este un film care şocheaza prin realismul violent al mesajului.
O imagine în oglindă a omenescului din fiecare dintre noi, o încercare de obiectivizare şi generalizare a laturii profund umane, subiective, ce răzbate în condiţii potrivnice, coercitive, o dorinţă ascunsă, dar intensă de a urla efectiv, adevărul.
Cunoaşterea în exterior şi conştientizarea sa devin necesităţi la fel de vitale ca nevoia de aer, apă, hrană…
Agresiv, dar nu de o agresivitate gratuită, filmul este de o complexitate incredibilă prin simplitatea cu care alege să prezinte frustrarea, complexul, răutatea, indiferenţa, neutralitatea, perversiunea, boala,- dar şi pacifismul, iubirea, grija pentru celălalt, corectitudinea, capacitatea de a te revolta împotriva lipsei ei,- într-un cuvant, omul.
Totul devine brusc lipsit de importanţă atunci când este vorba despre supravieţuire, atunci când toate măştile sunt forţate să pice şi minciunile, să se topească pe nesimţite, atunci când eşti constrâns să fii o piesă reală, cât se poate de autentică, într-un joc ireal, aparent ilogic şi fără reguli, care este viaţa.
Experimentul eşti tu însuţi în cadrul acestui joc, iar morala, concluzia la care ajungi este că nu există nimic mai imoral şi mai indecent ca morala, prejudecata şi falsa autocunoaştere.
Unul dintre filmele-lecţie care nu-şi doreşte să demonstreze nimic, care nu-şi doreşte să înveţe pe nimeni nimic. Toţi ştim adevărul. Evidenţa lui e dezarmantă. Aşa cum se întâmplă şi cu evidenţa profunzimii şi maturităţii relatării acestui film.
O imagine în oglindă a omenescului din fiecare dintre noi, o încercare de obiectivizare şi generalizare a laturii profund umane, subiective, ce răzbate în condiţii potrivnice, coercitive, o dorinţă ascunsă, dar intensă de a urla efectiv, adevărul.
Cunoaşterea în exterior şi conştientizarea sa devin necesităţi la fel de vitale ca nevoia de aer, apă, hrană…
Agresiv, dar nu de o agresivitate gratuită, filmul este de o complexitate incredibilă prin simplitatea cu care alege să prezinte frustrarea, complexul, răutatea, indiferenţa, neutralitatea, perversiunea, boala,- dar şi pacifismul, iubirea, grija pentru celălalt, corectitudinea, capacitatea de a te revolta împotriva lipsei ei,- într-un cuvant, omul.
Totul devine brusc lipsit de importanţă atunci când este vorba despre supravieţuire, atunci când toate măştile sunt forţate să pice şi minciunile, să se topească pe nesimţite, atunci când eşti constrâns să fii o piesă reală, cât se poate de autentică, într-un joc ireal, aparent ilogic şi fără reguli, care este viaţa.
Experimentul eşti tu însuţi în cadrul acestui joc, iar morala, concluzia la care ajungi este că nu există nimic mai imoral şi mai indecent ca morala, prejudecata şi falsa autocunoaştere.
Unul dintre filmele-lecţie care nu-şi doreşte să demonstreze nimic, care nu-şi doreşte să înveţe pe nimeni nimic. Toţi ştim adevărul. Evidenţa lui e dezarmantă. Aşa cum se întâmplă şi cu evidenţa profunzimii şi maturităţii relatării acestui film.
14 octombrie 2010
13 octombrie 2010
11 octombrie 2010
Inception
"Inception" este un film despre vis şi realitate, despre discrepanţa extraordinară de mică dintre vis şi realitate... este un film despre percepţie. Este un film despre obsesiile noastre subconştiente şi despre altruismul lor mascat. Este un film despre slabiciunea si slabiciunile noastre. Este un film despre alegere, implicaţii si complicaţii ulterioare alegerii, este un film despre capacitate si forţa creativă vs. mii de incapacitaţi subiectivo-colective. Profunzimi filozofice, psihologice, simboliste- toate sunt realmente comunicate prin emoţie, raţiunea fiind doar un instrument, un canal de transmitere a emoţiei. Emoţia ajunge la noi prin orice cale posibil de imaginat - sunet, culoare, detalii, imagine. Percepţia ei este singura realitate cunoscută, acceptată şi asumată. Percepţia ei este singurul vis real ce ne leaga pe toţi şi ne aduce mai aproape de ceea ce suntem meniţi şi capabili sa construim, realitatea este visul care ţi se potriveşte, cel in care culpabilizarea, neputinţa şi angoasa dispar, iar dorinţele cele mai acute işi găsesc chemarea, răspunsul. Visul este realitatea pe care o suporţi pentru a supravieţui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)